APA POTABILĂ

 

1. INTRODUCERE

Apa este cel mai important aliment. Nu poate fi înlocuit. Aceste afirmații nu sunt figuri de stil, ci citate din standardele de apă din țări dezvoltate. Omul se poate lipsi in extremis de apă pentru alte folosințe, dar nu și de apa de băut. Rezistă timp destul de îndelungat fără mâncare, dar foarte puțin fără apă. Și găsește apă în diverse alimente, dar nu se poate lipsi de apa lichidă. De aceea pentru om cea mai importantă apă a fost, este și va fi APA POTABILĂ. Pentru a o cunoaște vom vedea mai întâi de ce este așa de importantă apa în organismul uman, apoi care sunt necesitățile omului și ce influență are apa asupra stării lui de sănătate. În continuare vom trece în revistă sursele de apă potabilă, standardele și reglementările în domeniu, alimentarea cu apă potabilă - prelevare, tratare, transport, stocare și distribuție.

2. APA ÎN ORGANISMUL UMAN

Apa este un constituent fundamental și indispensabil al organismului uman. Modificări mici produc tulburări grave iar insuficiența aportului de apă este mult mai puțin tolerată decât carența în alte elemente.

2.1 Cantitate și repartizare

Proporția de apă din organism variază după vârstă: de la peste 97 % la embrionul de 7 zile, scăzând treptat la 80 % la nou-născut, 60-65 % la adult și 50-55 % la vârstnic. Procentul de apă variază după intensitatea proceselor metabolice. Acest fapt se reflectă și în proporția diferită a apei în țesuturi: smalț dentar 0,2 %, dentină 10 %, țesut osos 22 %, țesut adipos 20 %, țesut cartilaginos 55 %, mușchi striat 75 %, ficat 75 %, rinichi 80 %, creier (substanță cenușie) 85 %, plasmă sangvină 90%. Femeile având o proporție mai ridicată de țesut adipos (relativ sărac în apă), procentul de apă din organism depinde de sex: în medie 52 % la femei și 63 % la bărbați. La obezi, procentul de apă poate scădea astfel până la 40 %.

În organismul uman, apa totală (60% din greutatea corporală) se repartizează în mai multe compartimente: Apa intracelulară (40 %) și apa extracelulară (20 %), aceasta la rândul ei reprezentată de apa circulantă = intravasculară (4- 4,5 %), apa interstițială (15 % - majoritatea legată în geluri) și apa transcelulară (1%).

2.2 Rolul apei în organismul uman

Rolurile apei în organism sunt multiple, cele mai importante fiind:

- rolul structural, ca și principal component al organismului;

- rolul de mediu de reacție pentru și intervenția în toate procesele metabolice; - contribuția la menținerea homeostaziei (fiind esențială pentru variate procese, ca absorbția, transportul, difuzia, osmoza, excreția...);

- rol în metabolismul macronutrienților (din a căror degradare rezultă apă);

- sursă de Ca, Mg, Na, K și alte substanțe utile pentru organism, dar uneori și de elemente nedorite (toxice, agenți patogeni...).

Dinamica apei în corpul uman și bilanțul hidric al organismului au fost îndelung studiate în fiziologie și sunt astăzi binecunoscute, având largi aplicații medicale. Deshidratarea respectiv hiperhidratarea, cu numeroasele variante fiziopatologice, sunt întâlnite în cadrul multor afecțiuni și pun serioase probleme de diagnostic și tratament.

2.3 Necesități și surse de apă pentru organismul uman

Un om are nevoie în medie de circa 100 de litri de apă pe zi: 4 litri pentru nevoia fundamentală, alimentară (2,5 litri pentru băut și 1,5 litri prepararea hranei), 13 litri pentru spălat vesela, 13 litri pentru spălat rufe, 70 de litri pentru nevoi sanitare (spălat pe mâini și față, duș, apa pentru clătirea toaletei etc.).

Variabilitatea este desigur foarte mare, în funcție de disponibilitatea și prețul apei, de obiceiuri etc. Unde nu există apă curentă și consumul casnic e mai mic, iar unde trebuie cărată de la mari distanțe sau e foarte scumpă se face economie. Sunt și situații, chiar țări întregi, unde consumul este sub minimul acceptabil și duce la consecințe negative asupra igienei și sănătății publice. A face baie în vană în loc de duș duce automat la un consum mult mai mare de apă, la fel și utilizarea frecventă de mașini se spălat haine, veselă etc. sau dacă aceste au eficiență redusă din punct de vedere al consumului de apă.

Pe plan mondial, în 1980, problema asigurării necesarului de apă pentru populație era oficial rezolvată în procent extrem de diferit: Belgia 95%, Finlanda 79%, Sudan și Bangaldesh 40%, Sri Lanka 37%, Angola 28%, Paraguay 25%, Uganda 16%, Mozambic 9%, Mali 6%.... Țările socialiste pretindeau că situația lor e cea mai favorabilă - Ungaria 84%, Albania 92% și URSS chiar 100%, exagerare evidentă...

Având în vedere caracterul limitat al resurselor de apă în general și de apă potabilă în particular, consumul acesteia se normează și uneori chiar se raționalizează.

Pentru nevoile populației, consumul admis în România pentru nevoi gospodărești și publice este prevăzut în STAS 1343 / 77 (valori în litri / zi / locuitor):

 

 

TABEL

 

Se prevăd 2,5 l/om/zi pentru băut, 2-4 l/om/zi pentru spălarea mâinilor și feței, 20-25 l/om/zi pentru duș și 200-250 l/om/zi pentru baie.

Un om poate rezista în medie 30 de zile fără hrană, dar numai 4-5 zile fără apă. De fapt intervalul diferă foarte mult în funcție de starea de sănătate, vârstă, efort fizic etc. dar în primul rând de temperatura mediului ambiant. La climat răcoros se poate rezista peste o săptămână și chiar două, în schimb la climat uscat și cald abia 2-3 zile. Deshidratarea organismului determină un sindrom complex, ce afectează toate organele și sistemele și în final produce moartea prin diverse mecanisme.

Apa poate fi ingerată de om ca atare, în formă de diverse băuturi sau prin intermediul alimentelor. În acestea, procentul de apă variază foarte mult. Astfel avem procente de 2% în untul de arahide, 4% în floricele, 14%în margarină, 29% în gem, 38% în cașcaval, 38% în pâinea integrală, 60 % în puiul fript, 74 % în banane, 75% într-un ou fiert, 88% în lapte, 90% în ciuperci, 94% în roșii.....

În situații extreme, omul poate de supraviețui și cu apă procurată din plante, din condens, cu lichid din diverse animale etc. dar în mod normal indiferent de aportul de apă prin alimente are nevoie și de apă în formă lichidă liberă, în cantitate și calitate corespunzătoare, pe care o numim apă potabilă.

3. INFLUENȚA APEI ASUPRA STĂRII DE SĂNĂTATE A POPULAȚIEI

Apa poate avea o mare influență asupra stării de sănătate a organismului uman. Sunt teorii care afirmă chiar că succesul civilizației moderne nu se trage în principal din revoluția industrială ci mai mult din redescoperirea igienei...

3.1 Patologia hidrică infecțioasă

Pe primul plan al acțiunii apei asupra sănătății omului stă patologia hidrică infecțioasă. Ea este astăzi un concept firesc, dar a fost acceptat public târziu și nu ușor. Prima demonstrație oficială și practică a relației apă - epidemii a făcut-o dr. John Snow la Londra în 1854, probând corelația dintre epidemia de holeră consumul apei din fântâna de pe Broad Street și o latrină din vecinătate, folosită de bolnavi de holeră, determinând oficialitățile să realizeze primele canalizări.

Patologia hidrică infecțioasă a scăzut semnificativ în prima parte a secolului XX, dar în ultimele decenii este statistic în creștere, acest fapt datorându-se includerii în categoria celor transmise hidric a unor boli virale și parazitare, care stau tot mai mult în atenția specialiștilor. Bolile cu transmitere hidrică continuă să facă în lume zilnic peste 25.000 de victime.

O statistică americană pe 60 de ani (1920-1980) indică 1405 epidemii hidrice, din care 5 cu peste 10.000 cazuri, 5 între 5-10.000 cazuri, 9 între 3.5000 cazuri, 31 între 1-3000 cazuri, 39 între 500-1000 cazuri, 44 cu 300-500 cazuri, restul cu sub 300 de cazuri / epidemie. Din aceste 1405 epidemii, 603 au survenit în sisteme comunitare, 500 în sisteme non-comunitare și 302 în sisteme individuale. Spectrul de boli a cuprins zeci de afecțiuni diferite. Germania a înregistrat multe epidemii hidrice, unele de mare amploare cum este cea din 1882 de la Hamburg care a făcut 8500 de morți....

În România au fost înregistrate oficial în perioada 1985 - 1995 un număr de 75 de episoade de epidemii hidrice, cu un total de 10238 persoane afectate. Maximul s-a înregistrat în 1993. Se estimează însă că aceste date sunt mult subevaluate față de situația reală, din cauza raportării deficitare.

Principala cale de transmitere este cea prin ingestie (directă, sau a alimentelor contaminate prin apă), dar este posibilă infectarea și prin spălare și îmbăiere (leptospiroză, schistostomiază, tularemie) și prin inhalare (aerosoli cu Legionella). Principalele boli cu transmitere (predominant sau posibil ) hidrică sunt: boli microbiene; boli virale; boli parazitare.

Dacă anumite boli sunt specifice zonelor tropicale, iar altele au fost cvasieradicate în România, multe au încă o frecvență ridicată în țara noastră. La nivel mondial, boala diareică este a doua cauză de deces după bolile cardiovasculare, iar studii în țări dezvoltate arată că incidența bolilor diareice este puternic subestimată, ele fiind, contrar părerii generale, mai frecvente la vârstnici decât la copii, iar efectele socio-economice foarte importante. Un studiu pe 10 ani în Cleveland (SUA) indică boala diareică de etiologie virală ca a doua cauză de boală după rinofaringită.

Mari diferențe în patologia hidrică vid din diverse cauze, din care unele legate de agentul patogen. Unii agenți patogeni trăiesc doar în anumit climat (de regulă tropical), alții au nevoie pentru ciclul lor biologic de anumite insecte sau alte organisme vii ca să se înmulțească.... Același tip de sursă de infecție face să ajungă în apă cantități diferite de infectant. Astfel, în cazul impurificării fecaloide, într-un gram de fecale există Escherichia coli și Salmonella typhi de ordinul miliardelor, Amoeba dizenteriae, Vibrio cholerae și Shigella și Enterovirusuri de ordinul sutelor de milioane, Giardia de ordinul milioanelor, ouă de tenii și ascarizi de ordinul zecilor de mii etc. Timpul de supraviețuire în apă a agentului patogen diferă mult și el. De aceea, unele ape contaminate masiv nu produc epidemii deoarece prin diluție scade doza c ajunge într-un anumit om sau animal, sau agenții patogeni liberi în apă mor repede. Astfel, supraviețuirea în apă e în medie de un an la ascarizi, 9 luni la tenii, 3 luni la enterovirusuri și Escherichia coli, 2 luni la Salmonella typhi, 1 lună la Shigella și Vibrio cholerae, 25 de zile la Amoeba dizenteriae și Giardia, 10 zile la Hymenolepis....

Doza infectantă diferă și ea enorm de la o boală la alta. Astfel, pentru a se îmbolnăvi, statistic un om trebuie să ingere în medie (Doza infectantă 50%) miliarde de Escherichia coli, sute de milioane de vibrioni holerici, zeci de milioane de Salmonella typhi, zeci de mii de Shigella, dar numai câteva sute de enterovirusuri, câteva zeci de Amoeba sau Giardia sau Balantidium câțiva ascarizi sau leptospire... și în fine ajung pentru infectare un singur Hymenolepis sau Tenia.... Desigur doza depinde ți de orgaismul-țintă - vârstă, stare de sănătate etc.

Evoluțiile recente sunt foarte îngrijorătoare. Succesele obținute în prima parte a secolului în combaterea bolilor infecțioase cu transmitere hidrică a dus la o reducere a atenției și fondurilor alocate în acest sector, iar autoritățile sunt adesea ignorante. 2 milioane de copii mor anual prin boli diareice transmise hidric, iar numărul anual de astfel de îmbolnăviri se estimează la 900.000.000. Astfel, în țările în curs de dezvoltare, se înregistrează anual amibiaze (400 milioane infectați, 30.000 morți), poliomielită (80 milioane infectați, 10.000 morți), febră tifoidă (1 milion infectați, 25.000 morți), ascaridoză (1 miliard infectați, 20.000 morți), schistostomiază (200 milioane infectați, 500.000 - 1.000.000 morți), trepanosomiază (1 milion infectați, 5.000 morți), malarie (800 milioane infectați, 1.200.000 morți) etc.

Calitatea microbiologică a apei este în scădere în majoritatea țărilor, iar germenii sunt tot mai rezistenți la dezinfectante. Scăderea imunității populației, în principal prin îmbunătățirea generală a igienei, a produs o creștere a susceptibilității la boli hidrice. Se preconizează că securitatea microbiologică a apei va fi o mare problemă a secolului viitor.

· Boli virale.

Peste 100 de tipuri de virusuri patogene pot fi vehiculate de către apă. Multe virusuri pot supraviețui în apele de suprafață timp îndelungat: V.poliomielitic până la 180 zile, V.Echo până la 115 iar V.Coxackie peste doi ani. Boli virale transmise hidric pot fi induse de regulă de enterovirusuri (poliomielitic, Coxackie A și B, Echo, v.hepatitic A, altele), rotavirusuri și calicivirusuri, v.hepatitic C și E, parvovirusuri, dar și torovirusuri, coronavirusuri și picobirnavirusuri.

În țările dezvoltate, gastroenteritele de etiologie virală tind să le surclaseze, ca frecvență, pe cele bacteriene. Incriminate sunt în principal rotavirusurile, adenovirusurile enterice, calicivirusurile și astrovirusurile. Rotavirusurile (în special tipul A) afectează mai ales nou-născuții și copii mici, iar la cei cu imunitate redusă poate produce diaree cronică. Adenovirusurile enterice (subgrupul F - serotipurile 40, 41, mai rar 31) produc gastroenterite mai ales la copii sub vârsta de 6 luni, diareea putând persista până la 12 zile. Infecțiile cu calicivirusuri, în particular cu Agentul Norwalk, afectează mai ales comunități temporare și sunt indicii că ar fi la originea unui foarte mare procent de boli diareice acute nonbacteriene. Astrovirusurile sunt incriminate în unele țări ca al doilea agent cauzal de boli diareice virale după rotavirusuri.

Se estimează că epidemiile virale cauzate de apă contaminată sunt subevaluate: O epidemie virală cu transmisie hidrică este rar recunoscută, din cauză că mulți oameni au imunitate, procentul de infecții clinic manifeste este redus, același virus poate da tablouri clinice diferite iar două virusuri diferite pot produce simptomatologie identică. Excepție face hepatita virală A, a cărei transmitere hidrică este binecunoscută și producătoare de mari epidemii, cum a fost cea din Delhi (India, în 1955-1956), cu peste 30000 cazuri.

· Boli bacteriene

Transmiterea hidrică este incriminată pentru febra tifoidă, dizenteria, holera, boala diareică a copilului mic, gastroenteritele, bruceloza, tularemia etc. În trecut, epidemiile microbiene cu transmisie hidrică au făcut ravagii. Epidemia de holeră din 1849 din Anglia a produs peste 110000 decese. Era holerei nu a apus: Pandemia debutată în 1961 în Indonezia a produs în America peste 1000000 de cazuri de boală și peste 10000 de decese. Bolile diareice bacteriene continuă să fie o amenințare pentru sănătatea publică, chiar și în țările dezvoltate. Astfel, o shigelloză cu transmitere hidrică a afectat peste 1000 de locuitori în regiunea Havre (Franța), epidemia fiind stăpânită printr-o amplă mobilizare a tuturor factorilor responsabili. Și în SUA s-au înregistrat contaminări bacteriene (Shigelle, Yersinii) ale unor rețele de apă potabilă, ce au produs epidemii cu mii de cazuri de boală. În 1966, în California, o salmoneloză apărută prin contaminarea rețelei de apă potabilă a produs peste 15000 cazuri. În Germania, în 1978, la Ismaning, Shigella sonnei a provocat o epidemie hidrică cu 2450 de cazuri (din totalul de 12.000 de locuitori!). Legionella pneumophila a devenit celebră din 1976, când 221 din participanții la o reuniune la Philadelphia a "Legiunii Americane" s-au îmbolnăvit de o boală necunoscută și 34 au murit. S-a descoperit că infecția venea din apa contaminată din instalația de aer condiționat. Și acum boala apare cu mii de cazuri anual în țări dezvoltate iar circa 20% din bolnavi mor.

· Boli parazitare

Pot fi transmise hidric un mare număr de boli parazitare:

- produse de protozoare: amibiaza, giardiaza, trichomoniaza, coccidioza, balantidioza;

- produse de cestode: cisticercoza, echinococoza, cenuroza, himenolepidoza;

- produse de trematode: fascioloza, dicrocelioza, schistotomiaza;

- produse de nematode: ascaridoza, trichocefaloza, oxiuroza, strongiloidoza, ankylostomiaza, filarioza.

În ultimul timp se acordă importanță tot mai mare giardiazelor, a căror prezență în zona temperată a fost multă vreme ignorată. Actualmente, lambliaza este cotată ca cea mai răspândită parazitoză cu transmitere fecal-orală la om, calea hidrică fiind cert dovedită. Ea poate provoca epidemii importante, cu mii de cazuri. În SUA, pe un studiu extins pe 35 ani, cel mai frecvent agent etiologic pentru boli transmise hidric a fost unul parazitologic - Giardia, cel mai frecvent agent microbian (Salmonella) fiind abia pe locul doi. Uneori, epidemiile de giardiază transmise hidric au afectat mii de oameni, cum a fost cea din Rome (SUA, statul New York) din 1974, cu 5300 de cazuri. Rezervorul este reprezentat de om și peste 40 de specii de animale.

Criptosporidioza cu transmitere hidrică este pe cale să devină o mare amenințare la adresa sănătății publice. A fost diagnosticată prima dată la om în 1976. În 1984 s-a consemnat prima epidemie hidrică, iar În ultimii ani frecvența și amploarea acestora a devenit dramatică. În 1993, la Milwaukee (Wisconsin, SUA), Criptosporidium a produs cea mai mare epidemie hidrică cunoscută: peste 400000 de cazuri !

3.2 Patologia hidrică neinfecțioasă

Diversele substanțe chimice dizolvate în apă pot avea importante efecte asupra sănătății organismelor vii în general și asupra omului în particular. Sunt substanțe care pot să fie dăunătoare peste o anumită concentrație. Altele crează probleme la concentrații prea mici. În fine, sunt substanțe care pot dăuna la orice concentrație. Pe această bază putem grupa efectele biologice ale substanțelor din apă în trei categorii:

· Substanțe toxice cu efect de prag: Sunt toxice numai peste o anumită concentrație (prag); sub aceasta nu se observă efecte asupra sănătății. Toxicitatea poate fi acută, la aportul unei doze mari, sau la atingerea unei concentrații toxice în urma unui aport repetat sau continuu în doze mici de toxic care nu e eliminat sau neutralizat de metabolismul organismului viu și deci se acumulează. Astfel de substanțe sunt cianurile sau nitrații, care devin toxice peste o anumită concentrație și pentru care e nevoie de doză crescută deoarece nu se acumulează, sau diverse metale care sunt toxice peste concentrația-prag, aceasta putând fi atinsă și treptat prin fenomenul de bioacumulare.

· Substanțe genotoxice: Sunt substanțe toxice ce produc efecte nocive: carcinogene (produc cancer), mutagene (produc mutații genetice) sau teratogene (produc malformații) posibil la orice concentrație, deci pentru care nu s-a putut stabili existența unui prag sub care să nu fie nocive. Organismele vii au mecanisme de reparare a efectelor genotoxice, dar acestea nu fac față oricărei sau oricâtor asemenea agresiuni și deci prezența unei substanțe genotoxice nu înseamnă automat apariția efectului ci a riscului ca un asemenea efect să se producă, risc cu atât mai ridicat cu cât e și substanța genotoxică are concentrație mai mare (și deci are șansa să atace mai multe gene). În categoria substanțelor genotoxice pentru om intră arsenul, unele substanțe organice sintetice, mulți compuși organici halogenați, unele pesticide etc.

·   Elemente esențiale: Sunt substanțe care trebuie să facă parte obligatoriu din dieta organismului. Unele din acestea sunt aduse predominant sau exclusiv prin apă și de aceea lipsa lor sau cantitatea prea redusă afectează sănătatea respectivului organism viu. Totodată însă și concentrațiile prea crescute sunt nocive, la fel ca la substanțele toxice cu efect prag. Astfel de substanțe esențiale sunt la om seleniul, fluorul, iodul etc.

La baza patologiei hidrice neinfecțioase stau trei mecanisme:

- modificarea conținutului de micro și macroelemente chimice în apă;

- contaminarea apei cu substanțe chimice toxice;

- contaminarea apei cu elemente radioactive.

·   Modificarea conținutului de micro- și macroelemente

Carența de iod poate produce distrofia endemică tireopată (“gușa endemică”). Apa este o sursă relativ minoră de J (majoritatea provenind din alimente) dar carența este indusă nu doar de cantitatea insuficientă ingerată, ci și de interferarea absorbției iodului de către cantitățile prea ridicate de Ca, F sau Mn.

Carența de fluor ( caracterizând majoritatea surselor de apă din România) favorizează caria dentară, explicând parțial marea ei incidență la noi în țară. Fluorul poate contracara și efectele methemoglobinizante ale nitraților. Exces de fluor există în mai multe zone (din cauze naturale sau artificiale - poluare) și provoacă fluoroză, iar la doze mari osteoscleroză și osteofluoroză anchilozantă. Fluorizarea apei este foarte controversată. Se practica în diverse țări ca Elveția, USA etc. Majoritatea țărilor au renunțat și chiar au interzis-o.

Duritatea apei afectează negativ procesul de spălare (inclusiv a corpului uman) (39), dar influențează pozitiv patologia cardiovasculară, apa dură fiind considerată factor protector. Studii mai recente consideră că nu duritatea în sine este benefică, ci calciul (Ca) și magneziul (Mg), ai căror compuși sunt factorul major determinat al durității.

Studii clinice indică un efect favorabil al calciului (Ca), magneziului (Mg), cromului (Cr), vanadiului (Vn), manganului (Mn) și zincului (Zn), în schimb sodiul (Na), cuprul (Cu) și cobaltul (Co) sunt incriminați pentru efecte defavorabile.

·  Contaminarea apei cu substanțe chimice toxice

Dintre toxicele vehiculate prin apă, o parte au origine naturală, dar majoritatea provin din poluarea acviferelor.

· Nitrații (NO3-) pot constitui o problemă majoră, concentrația lor în apa potabilă peste limitele admise fiind frecventă la noi în țară. În legume, nitrații sunt puternic concentrați. Azotații sunt propriu-zis nocivi numai la concentrații foarte mari, ce rareori sunt atinse în apă. Nocivi sunt în fapt nitriții ce rezultă din nitrați în anumite condiții, în organism dar și abiotic în rezervoare și țevi zincate, unde nitrații sunt reduși la nitriți generând o toxicitate secundară a nitraților.

· Nitriții (NO2-) rezultă din nitrați fie înaintea consumului (reducere în fântâni etc.) fie în lumenul tubului digestiv, în cazul migrării, în diverse împrejurări, spre stomac și intestinul subțire a elementelor reducătoare din biocenoza intestinală. Consecința este methemoglobinemia, ce afectează vârstele mici, dar uneori și adulți (cum ar fi cei cu rezecții gastrice). Țara noastră are o incidență ridicată a methemoglobinemiei, cu mortalitate semnificativă. În 1984-1995, s-au înregistrat 2346 cazuri de methemoglobinemie la copii sub 1 an și 80 de decese. Sunt indicii că cifra este mult subestimată, din cauza dificultății diagnosticului. Sursa este și contaminarea fecaloidă a apei, dar morbiditatea a crescut puternic în principal prin utilizarea pe scară largă a substanțelor fertilizante în agricultură. În 1988, 36 % din fântânile din România aveau concentrații de nitrați de peste 45 mg / l. În județul Iași, de la cazuri sporadice de methemoglobinemie în urmă cu două decenii, s-a ajuns la sute de cazuri anual. Nitriții sunt incriminați și pentru cancer gastric, prin intermediul nitrozaminelor pe care le formează în anumite condiții ("toxicitatea terțiară a nitraților")....

· Arsenul (As) a fost semnalat în apă în concentrații uneori semnificativ peste normele admise. As este mai toxic în formă trivalentă decât în stare pentavalentă și în compuși anorganici decât în formă organică. În forma metalică e puțin toxic. Are și un rol biologic în organism, de aceea nici absența totală nu e dezirabilă. El poate da intoxicații acute sau hiperkeratoză, hiperpigmentație și cancer al pielii. Intoxicații colective s-au semnalat în Taiwan, Argentina și Chile, în special în zone cu activitate vulcanică, și în Mexic și Japonia din cauza contaminării cu ape industriale cu arsenic.

· Seleniul (Se) este prezent uneori în concentrații crescute în anumite surse de apă. Este element esențial pentru om, necesarul fiind de 0,05 - 0,2 mg / zi. Deficitul afectează sănătatea (de exemplu boala Keshan). În doze excesive produce afecțiuni dermatologice, gastroduodenale, respiratorii etc. Seleniul poate fi foarte toxic pentru plante. El reduce toxicitatea pentru animale a mercurului și arsenului, iar la rândul său e mai puțin toxic în prezența zincului.

· Cadmiul (Cd) a generat boala Itai-Itai, care a făcut în Toyama (Japonia) peste 200 de victime. Limitele admise se depășesc frecvent. Bioacumularea este puternică. Organul afectat în principal la om este rinichiul. O sursă de contaminare a apei sunt țevile de zinc în care se găsește ca impuritate cadmiu. Este și el suspectat pentru posibile efecte cancerigene.

· Mercurul (Hg) anorganic se absoarbe puțin din apă, dar poate fi metilat de bacterii, iar metil-mercurul se absoarbe în proporție de 95% . Ca și alte metale grele, mercurul se acumulează în organism și poate fi absorbit pe cale hidrică indirect, prin consumul de pește și alte produse. Printre altele, Hg generează grave efecte asupra nou-născutului, fiind celebru cazul Minamata (Japonia). De asemenea a rămas de tristă amintire dezastrul din 1972 din Irak, unde circa 500.000 oameni au rămas cu sechele pe viață pentru că în loc să-l semene au mâncat grâul de sămânță tratat cu fungicide pe bază de mercur.

· Plumbul (Pb) este frecvent întâlnit printre poluanți și poate genera intoxicații mai ales cronice - saturnism, din cauza fenomenului de bioacumulare. OMS recomandă neadmiterea vreunei cantități pentru copii sau gravide. Multe conducte de apă mai sunt încă din plumb. Apa dacă stagnează sau are anumite caractere fizico-chimice poate dizolva plumb și duce la intoxicații. Cunoscute sunt cele din Leipzig sau din Franța din zona Vosgilor, cu sute de intoxicați. De asemenea este suspectat pentru efecte cancerigene.

· Cromul (Cr), este un element esențial pentru viață, în cantități de 0,05-0,2 mg / zi pentru om. În concentrații mari, are efecte toxice. Forma metalică e netoxică, dar sărurile sunt toxice. Cromul hexavalent este de 100 de ori mai toxic decât cel trivalent. Unele săruri sunt suspectate a fi cancerigene. Cr se acumulează în organismele vii (de 10000 ori în pește), rezultând riscuri sporite. A fost găsit în 1979 în apa Tokyo-ului într-o concentrație de peste 2000 de ori limita maximă admisă.

· Cuprul (Cu) în concentrații prea ridicate în apă e toxic. A făcut victime omenești în Germania. El nu se bioacumulează în organismul uman. Poate proveni din țevile de cupru, care sunt atacate de apele moi sau acide.

· Cianurile (CN-) sunt săruri ale acidului cianhidric. ȘI acidul și sărurile sale (cianurile , mai ales cele de sodiu, potasiu...) sunt deosebit de toxice pentru om și animale. Acțiunea este acută, prin blocarea respirației la nivel biochimic, celular. Doza letală pentru om este de 0,57 - 1 mg / kilogram corp. Pentru pești concentrația letală în apă se estimează la 0,05 mg / litru ion cian. În cazul cianurilor nu există bioacumulare și nu sunt dovezi clare despre o eventuală toxicitate cronică.

· Aluminiul (Al) în cantitate crescută este toxic pentru sistemul nervos central. În organismul uman există circa 300 mg aluminiu. Rolul și metabolismul lui nu este complet cunoscut. În mod normal e puțin solubil, dar la pH foarte acid sau alcalin solubilitatea crește puternic. Biodisponibilitatea e influențată și de prezența altor substanțe.

· Nichelul (Ni) se pare că are și el rol biologic, dar în cantități mai mari este toxic. Sărurile de nichel pot provoca alergii și chiar cancer.

· Azbestul este un grup de minerale de silicați cu structură filamentară, care se folosesc la realizat materiale rezistente la foc și căldură și foi și conducte de azbociment, multe folosite pentru apă. În foarte multe țări este interzisă utilizarea azbestului, deoarece fibrele de azbest sunt cancerigene. Ajunge în apă din mineralele de pe sol și subsol, din poluări diverse și din conductele de azbociment dacă apa are duritate redusă, fapt ce a determinat renunțarea la utilizarea de conducte de azbociment pentru apa potabilă.

·  Pentru elemente cum sunt Ba, Be, Ni, Ag, etc. OMS nu consideră necesară stabilirea unor limite.

·  Poluanții organici din apă sunt de o enormă diversitate, în concordanță cu spectaculoasa înmulțire a spectrului de substanțe sintetizate de industria actuală. Există peste 10.000.000 de substanțe chimice, din care peste 100.000 se comercializează și deci au răspândire tot mai largă. Din punct de vedere al toxicității doar circa 3500 sunt studiate relativ complet, din care 600 au fost declarate ca prezentând risc pentru sănătatea omului. Există și compuși toxici organici naturali, cum sunt toxinele cianobacteriilor, ce pot fi hepatotoxice, neurotoxice sau iritante cutanate etc. și care au fost găsite chiar și în conducte de alimentare cu apă potabilă!

Determinările substanțelor organice toxice nefăcând parte din analizele uzuale privind calitatea apei, contaminările ne- sau tardiv descoperite sunt frecvente. În SUA, într-un număr foarte mare de surse subterane de apă s-au decelat concentrații de poluanți organici (îndeosebi derivați halogenați) peste normele admise, fiind necesară în sute de cazuri renunțarea la utilizarea respectivei surse. Și în Europa, compușii chimici de sinteză apar adesea în concentrații neadmisibile în apele de suprafață și pot fi puțin sau deloc eliminate în cadrul proceselor de potabilizare, ajungând în rețelele de alimentare a populației. În România, situația este îngrijorătoare: În orașele de pe Dunăre, 86% din probele de apă de rețea indică depășiri ale concentrațiilor maxime admise la insecticide organoclorurate. Dintre fântâni, erau depășite concentrațiile maxime admise pentru insecticide organoclorurate în 64 % din cazuri și pentru erbicide tiazinice în 73% din cazuri. OMS pune mare accent pe supravegherea și limitarea lor.

Probleme deosebite ridicate de poluanții organici. Substanțele poluante organice, în special cele de sinteză, pun probleme mai deosebite, câteva fiind amintite în continuare.

· Substanțe teoretic puțin poluante pot fi în practică un greu balast, prin mecanisme neprevăzute. Astfel, mulți detergenți neionici, teoretic biodegradabili, s-a constatat că se transformă adesea în nedoriți derivați stabili, rezistenți chimic și biochimic.

· Multe substanțe nu pot fi suspicionate organoleptic sau proprietățile în cauză pot deruta. De exemplu, la clorinarea apei, dacă ea conține fenol, apar derivați tip clor-fenol (mono-, di-, tri-, tetra-, pentaclorfenoli). Cei inferiori modifică puternic gustul apei, dar pe măsură ce procesul de clorurare avansează se ajunge la policlorfenoli care nu mai au gust specific.

· O atenție mărită se caută să se acorde poluanților cu efect carcinogenetic, cum sunt benzenul, substanțele poliaromatice HAP (de exemplu benzpirenii), clorura de vinil, derivații polihalogenați, deoarece sunt potențial periculoase la orice doză, efectul carcinogenetic neavând prag, iar sursele de contaminare a apei sunt multiple, inclusiv endogene (sinteză de către organisme acvatice).

· Detergenții sunt foarte persistenți, afectează proprietățile organoleptice, produc spumare (îngreunând oxigenarea, prelucrarea apei) și, deși nu sunt toxici în sine, favorizează mult absorbția toxicelor prin mucoase, perturbând în plus oxigenarea apei, autoepurarea și posibilitățile de prelucrare în scop de potabilizare.

· Unii compuși organohalogenați sunt mai greu solubili în apă dar sunt solubili în alte medii, inclusiv în sol în straturi impermeabile. Astfel ei pot pătrunde până la acvifere protejate față de ape poluate și substanțele dizolvate în acestea, pe care le puteam crede "la adăpost" de asemenea poluări.

· Uneori, poluarea este chiar consecința nedorită a măsurilor luate în scop de depoluare. Astfel, la clorinarea apei se formează și trihalometani, incriminați pentru efecte cancerigene.

· O altă situație unde concentrația poluantului organic în apă nu este relevantă se întâlnește în cazul compușilor liposolubili, în particular derivații halogenați utilizați pe scară largă în agricultură ca insecticide / ierbicide. Ei se concentrează în organismul uman, în țesutul adipos (și nu numai), dozele cumulându-se de-a lungul vieții. Asemenea substanțe pot ajunge din apă în organismul uman nu doar prin ingestie, ci și percutan, și de asemenea pot prezenta risc indirect, dar chiar mai grav, prin consumul de pește sau alte produse acvatice, din cauza mecanismului amintit în continuare:

Concentrarea de-a lungul lanțului alimentar. Unele viețuitoare acvatice, plante, animale sau microorganisme, din cauza modului și mediului de viață, al particularităților metabolice ale organismului lor și al farmacodinamicii unor substanțe, ajung să realizeze în cadrul ecosistemului acvatic respectiv o enormă concentrare a poluantului de-a lungul lanțului alimentar. De exemplu, într-un studiu, dieldrinul, nedozabil în apă, ajungea la 0,001 ppm în fitoplancton, 0,02 ppm în zooplancton, 0,1 ppm în pești și peste 1 ppm la cormorani. Pentru DDT, concentrarea este și mai intensă: Factorul de concentrare este de 100 în plancton, 10.000 în pește și 250.000.000 în ihtiofage!

Se estimează că cercetările indică deocamdată numai partea vizibilă a aisbergului, deoarece procentul de surse de apă monitorizate pentru poluanți organici este încă redus (deși în creștere) și multe necesită pentru detectare și mai ales identificare metode foarte complexe și costisitoare.

· Contaminarea apei cu elemente radioactive

Contaminarea radioactivă a apei este de luat în seamă în principal prin expunerea internă pe care o produce din cauza absorbției și fixării în organism a radionuclizilor. Apa poate conține uraniu (U), prezent în numeroase minereuri, zăcămintele fiind însoțite de Radon (Rn). Acest gaz nobil poate fi prezent și el în apa contaminată radioactiv și se degajă ușor, putând fi contaminant prin inhalare când apa respectivă se folosește la duș, pentru vaporizatoare și umidificatoare. Radiul (Ra) ajunge în unele ape minerale la concentrații foarte mari, dar apare și în surse obișnuite. Astfel, peste 500000 de americani din statele Iowa și Illinois consumă apă ce depășește norma maximă admisă în SUA de 5 pCi / litru. În ape mai găsim frecvent thoriu și potasiu radioactiv. Apa mării este în medie de 100 de ori mai puțin radioactivă ca sedimentele din râuri, dar unele ape termale sunt puternic radioactive. A existat o modă de cură de îmbăiere în ape radioactive, supralicitându-se efectele benefice. Grav a fost faptul că s-a ajuns să se producă chiar apă radioactivă artificială prin punerea în contact a apei cu săruri de radiu, care însă cu timpul treceau în apă și astfel ajungeau să se fixeze în organism. Comercializarea sărurilor de radiu pentru producerea de apă radioactivă de îmbăiere a încetat după un mare scandal generat de moartea unui senator american care apelase excesiv la acele băi.....

Alături de sursele naturale de contaminare radioactivă au apărut în ultimii 60 de ani masive surse antropice de poluare radioactivă a apei, de la testele nucleare atmosferice și submarine până la descărcarea sistematică de deșeuri radioactive în mări și oceane, ape radioactive, butoaie cu deșeuri radioactive diverse sau chiar zeci de întregi reactoare nucleare cu durata de utilizare expirată! Se mai adaugă armele nucleare pierdute în ocean din accidente de bombardiere sau submarine de atac nuclear prăbușite sau scufundate în ocean, de care s-a aflat abia după decenii sau poate de multe nu știm nici acum....

Radionuclizii suferă și ei procese de concentrare de-a lungul lanțurilor trofice. Astfel, fosforul radioactiv din apa unui râu, de la factorul de concentrație 1, ajungea succesiv la factor 35 în nevertebrate, 2000 în pești, 7500 în rațe și 200000 în ouăle de rață. În apă se întâlnesc tot mai frecvent poluanți radioactivi produși artificial, cu dezintegrare de tip b . Aceștia pot fi și ei periculoși prin faptul că, deși puțin penetrante, radiațiile b sunt puternic ionizante, atacând moleculele organice direct sau prin compușii rezultați din radioliza apei, proces complex în care apar ionizări, recombinări etc. , radicalii liberi de oxigen sau hidroxil fiind neutri dar foarte reactivi chimic. În plus, unii izotopi de Sr și Cs au timp de înjumătățire de ordinul deceniilor, fixarea lor în organism ducând la expunere de durată, cu riscurile corespunzătoare. În organism, este important și “timpul de înjumătățire biologic” într-un anumit organ, timp ce depinde mai ales de starea fizico-chimică a radionuclidului absorbit Dacă efecte somatice se produc numai la doze mari de radiație, efecte cancerigene sau genetice pot apare la orice doză, neexistând prag.

·  Alte influențe ale apei asupra sănătății umane

Poluarea și gospodărirea nerațională a apei poate produce numeroase efecte indirecte asupra organismului uman.

Poluarea termică

Poluarea termică a apei produce perturbări ecologice importante. Multe organisme acvatice fiind poichiloterme, încălzirea apei le modifică temperatura organismului spre nivele pentru care nu sunt adaptate. Prin apartenența lor la lanțurile alimentare este afectat secundar întreg ecosistemul. Temperatura ridicată atrage scăderea concentrației de oxigen, precum și proliferarea masivă a diverselor clase de microorganisme, inclusiv a germenilor patogeni. De exemplu, temperatura apelor de răcire evacuate de la centralele nuclearoelectrice este de 37-38oC, ideală pentru multe bacterii saprofite dar și patogene pentru organismul uman. Astfel, crește în emisar concentrația bacteriilor și virusurilor patogene, dar și a toxinelor produse de acestea. Toxine puternice produc și o serie de alge, care proliferează puternic în apele calde.

Eutrofizarea.

Deversările ridicate de compuși conținând fosfor și azot pot provoca fenomenul de eutrofizare. Înmulțirea excesivă a algelor duce la scăderea concentrației de oxigen, reducându-se autoepurarea și ajungându-se până la virarea proceselor biochimice spre anaerobioză, cu producerea de substanțe toxice și moartea viețuitoarelor, cu consecințe indirecte grave (economice, ecologice...) asupra comunităților umane La nivelul instalațiilor de tratare se produce corodare, colmatare sistematică a filtrelor, precipitarea Fe și Mn și alterarea proprietăților organoleptice.

Influența altor modificări ale calității apei

Suspensiile, (organice și anorganice) a apei, chiar și în absența unei acțiuni negative directe asupra sănătății umane, tulbură major folosința respectivei ape (potabilizare, îmbăiere, utilizare în industrie, irigații și agrement etc.), colmatează acumulările, afectează navigația etc.

Poluarea cu substanțe în suspensie plutitoare (țiței) și cu substanțe tensioactive (detergenți, alte substanțe spumante) se interpun la suprafața liberă a apei și împiedică oxigenarea, cu efecte anterior amintite. Coloranții afectează și ei fotosinteza și autoepurarea, alături de prejudiciul estetic. Duritatea mare a apei duce la depuneri în conducte și multiple alte efecte nedorite, făcând apa adesea improprie utilizării fără dedurizare.

Substanțele puternic acide sau alcaline afectează pH-ul apei, cu consecințe negative multiple. Peștii mor de regulă la pH 4,5. Pe această linie, a apărut în ultimele decenii marea problemă a ploilor acide, ce au dus nu doar la moartea pădurilor, ci și la “moartea” multor lacuri, în special în nordul Europei, fenomen dificil de combătut.

Exploatarea nerațională a resurselor

Exploatarea nerațională a resurselor de apă (subterane și de suprafață) și modificările artificiale ale fluxurilor naturale (devierea cursurilor, lanțuri de acumulări, modificarea nivelului normal al oglinzii apei ) se repercutează, mai devreme sau mai târziu, direct sau indirect, pe comunitățile umane - secarea fântânilor, coborârea nivelului pânzei freatice, sau dimpotrivă - ridicarea nivelului apei freatice, sărăturarea și înmlăștinirea terenurilor etc., perturbând alimentarea cu apă, asigurarea hranei sau ducând chiar la dispariția în timp a comunității respective.

4. SURSE DE APĂ POTABILĂ

Apa potabilă provine de regulă din ape subterane sau din ape de suprafață, mai rar din alte surse. Această situație se va menține, deoarece sunt factori obiectivi. De exemplu 85% din apa dulce de pe Terra e prinsă în calotele glaciare, dar nu ne putem atinge aproape deloc de ele, deoarece diminuarea lor ar însemna creșteri catastrofale de nivel a mărilor și oceanelor.

4.1 Apele de suprafață

Întreaga problematică a apelor de suprafață a fost prezentată în fasciculului omonim din prezenta serie de broșuri ECOAQUA.

4.2 Apele subterane

Apele subterane sunt o sursă importantă deoarece, spre deosebire de apele de suprafață, cele subterane sunt de regulă mai puțin sau deloc poluate și pot fi potabilizate cu măsuri minimale, uneori doar cu dezinfecție sau fără vreo prelucrare. Astfel, în Germania în 1990 circa 60% din apa potabilă furnizată provenea din surse subterane și nu trebuia supusă dezinfecției!

·  Noțiuni de hidrologie a apelor subterane

Volumul de apă conținut într-o anumită formațiune geologică depinde de procentul de spații libere într-un anumit volum de rocă, element definit ca porozitate. Nu toată apa conținută în aceste spații e disponibilă. Procentul care poate fi drenat sub influența gravitației este productivitatea specifică (specific yield). În solul și roca de aproape de suprafață, spațiile libere sunt umplute parțial cu aer și parțial cu apă, ceea ce definim ca zonă nesaturată, care se întinde uneori zero metri (băltire la suprafață) uneori până la zeci de metri adâncime sau chiar mai mult. Mai adânc, toate spațiile sunt pline de apă, fiind zona saturată. Dacă săpăm până aici o fântână / puț, apa se adună înăuntru și se stabilizează la un nivel numit nivel freatic. În zona nesaturată, mișcările apei sunt de regulă pe verticală în jos, timpul de rezidență variind de la zero la câteva zeci de ani. Apa de regulă curge prin straturile respective ale subsolului, în funcție de permeabilitatea acestora, care e dată de numărul și dimensiunile porilor din rocă și nivelul lor de interconectare. Straturile de roci suficient de poroase pentru a stoca apă și suficient de permeabile pentru a permite curgerea de cantități de apă ce pot renta a fi exploatate economic se numesc acvifere. Apa ce se scurge prin ele iese uneori la zi pe cale naturală, în izvoare, devenind apă de suprafață, sau uneori trece în apele de suprafață sub oglinda acestora, ca izvoare submerse (în râuri, lacuri sau chiar în ocean). Dispersia se petrece în acvifere atât datorită difuziei moleculare cât și curgerii mecanice și are o mare importanță legată de răspândirea în acvifer a eventualilor poluanți.

Acviferele pot fi contenționate sau libere, în funcție de existența sau nu a unui strat impermeabil deasupra lor în locul zonei nesaturate, cu nivel mai coborât decât cel la care s-ar stabiliza normal nivelul freatic dacă nu ar exista acel strat impermeabil ce contenționează acviferul. La acviferele libere, limita superioară a zonei de saturație, adică nivelul freatic, e la presiune atmosferică, pe când în cele contenționate apa e între două straturi impermeabile și în orice punct are presiune superioară celei atmosferice. Săparea unui puț duce la ascensionarea apei până la un nivel corespunzător de echilibru cu presiunea din acvifer. Acest nivel este numit suprafață potențiometrică. Dacă presiunea din acvifer e destul de mare ca această suprafață să fie deasupra nivelului solului, apa va țâșni din subteran sub forma unui izvor artezian.

Datorită stratului impermeabil de deasupra lor, acviferele contenționate sunt mult mai bine protejate decât cele libere. Săparea de puțuri, mine etc. străpunge această protecție și scade nivelul de siguranță al acviferului față de poluarea de la suprafața solului.

Un caz particular de acvifere sunt cele carstice. Ele pot avea volume foarte mari dar și permeabilitatea poate fi extrem de ridicată și deci vulnerabilitatea la poluare pe măsură. Atunci când există debite mari, peșteri inundate sau cu râuri subterane, este greu să trasezi limita între un acvifer și o apă curgătoare care o poți numi apă de suprafață cu parcurs temporar subteran, fiind asimilabilă din aproape toate punctele de vedere unui râu de suprafață.

Principalele tipuri de acvifere sunt prezentate în următorul tabel:

TABEL

 

·  Probleme de calitate a apelor subterane

Factorii care influențează calitatea apelor subterane sunt în mare parte identici cu cei ce influențează calitatea apelor de suprafață, descriși în capitolul omonim din fasciculul "Apele de suprafață". Apele meteorice aduc aport de gaze dizolvate atmosferice (oxigen, azot, dioxid de carbon, hidrogen sulfurat etc.) și minerale dizolvate (bicarbonați și sulfați de calciu și magneziu dizolvați din roci; azotați și cloruri de sodiu, potasiu, calciu și magneziu dizolvate din sol și detritusuri organice; săruri de fier și mangan).

Utilizările casnice fac să ajungă în apa subterană, prin intermediul exfiltrărilor din tancuri septice sau canalizări neetanșe, precum și din infiltrarea din apele de suprafață, detergenți, azotați, sulfați și alți produși de degradare a substanțelor organice, săruri și ioni dizolvați din rețeaua de apă potabilă, precum și compuși organici solubili.

Utilizările industriale ale apelor generează ajungerea în apele subterane a diverselor săruri dizolvate în ape uzate industriale ce se infiltrează în sol din apele de suprafață poluate.

Agricultura generează aport de săruri din apa de irigație. Depozitele de gunoi aduc aport de produși organici de descompunere, substanțe chimice solubile, gaze solubile, săruri provenite din cenușă.

·  Probleme de cantitate a apelor subterane

Supraexploatarea

Pe lângă poluare, supraexploatarea este principala amenințare la adresa apelor subterane.

De exemplu în mari părți din SUA nivelele piezometrice au coborât cu metri sau zeci de metri, chiar până la 200 de metri în zona Chicago. În Israel, la Tel Aviv, supraexploatarea apei subterane a coborât nivelul freatic sub cel al mării și acviferele erau în pericol de a fi invadate de ape sărate, ceea ce a impus construirea unei "linii defensive" formată din puțuri de reîncărcare cu apă dulce a pânzei freatice paralel cu țărmul, pentru a bara intruziunea apei sărate.

Refacerea rezervelor: Reîncărcarea acviferelor

Acviferele pot fi reîncărcate sau îmbogățite artificial, fapt necesar mai ales la exploatare intensă. În acest fel de fapt folosim litosfera ca filtru în loc de stație de tratare a apei. Desigur reîncărcarea artificială a acviferelor nu este lipsită de riscuri, trebuind vegheat la calitatea apei utilizate și ținut cont de natura rocii gazdă, permeabilitatea straturilor superficiale etc.

O metodă este îmbogățirea prin infiltrare din ape de suprafață. În acest sens se pot realiza serii de bazine de mică adâncime paralel cu cursul râurilor și alimentate cu apă din acestea. De asemenea se pot face șanțuri paralele cu un capăt deschis în râu în care apa să stagneze și să se infiltreze, sau se poate modifica chiar albia râului pentru a lungi cursul prin praguri sau baraje temporare parțiale ce prelungesc cursul apei sau reduc viteza de curgere, favorizând infiltrarea.

A doua metodă este reîncărcarea prin pomparea de apă în puțuri săpate în acvifer, aplicabilă la cele de adâncime sau unde permeabilitatea straturilor dintre suprafața solului și acvifer nu ar permite infiltrarea de la suprafață sau asemenea bazine nu se pot realiza.

Ridicarea exagerată a nivelului freatic: Dacă o coborâre a nivelului freatic este dăunătoare, nici o creștere excesivă nu este de dorit, putând avea numeroase consecințe, dintre care amintim: creșterea debitelor în izvoare și râuri; apariția de noi izvoare); inundarea suprafeței solului; poluarea apelor de suprafață respectiv antrenarea poluanților de la suprafață în apa subterană; creșterea infiltrațiilor în subsoluri, tunele etc. până la inundarea lor; favorizarea alunecărilor de teren; slăbirea stabilități fundațiilor și deci periclitarea siguranței construcțiilor; agresiune chimică sau hidrostatică asupra fundațiilor etc.

·  Poluarea apelor subterane

Anual în SUA trebuie abandonate sute de surse de apă subterană din cauza contaminării lor cu poluanți. La fel și în Germania. În România avem un procent foarte mare de surse care nu ar trebui folosite, dar ignoranța și lipsa de alternative perpetuează folosirea de fântâni și izvoare necorespunzătoare.

Principalele poluări ale apei subterane nu se deosebesc ca tip și efecte de cele ale apelor de suprafață, din cauza strânsei legături, și au fost tratate în fasciculul respectiv din prezenta serie de broșuri ECOAQUA. Doar dinamica e diferită, prin caracteristicile rezervoarelor și curgerii apelor subterane.

·  Cercetarea și monitorizarea resurselor de apă subterană

Studiul calitativ Calitatea apelor subterane se urmărește prin foraje din care se prelevează probe de apă care sunt supuse analizelor de laborator.

Studiul cantitativ Găsirea acviferelor și cercetarea lor se face cu metode variate. Se pot face unele deducții din observarea vegetației, geomorfologiei etc. dar în principal apa se caută activ, instrumental. De la imaginea legendară a omului cu bățul de alun, trecând prin foraje de probă, s-a ajuns la metode avansate, cum sunt de exemplu cele geofizice: gravitaționale (măsurarea gravitației, mai intense deasupra rocilor saturate de apă), electrice (măsurarea conductivității și rezistivității - metoda polarizării spontane, metoda măsurării sarcinilor, metoda măsurării rezistenței geoelectrice etc.), cu radiații (raze gamma, neutroni etc.), sonice / seismice, termometrice (pe baza temperaturii din roci), magnetice, forare și studierea eșantioanelor prelevate, marcare radioactivă, colorare sau alte marcări pentru determinarea vitezei de curgere subterană etc. Vârsta unei mase de apă poate fi determinată prin dozarea tritiului. Acesta se formează în atmosfera înaltă prin lovirea azotului de către neutronii rapizi din radiația cosmică. Are un timp de înjumătățire de 12,5 ani și este în atmosferă în cantitate constantă (circa 3,5 - 8,5 kg). Nivelul tritiului a crescut de peste 1000 de ori în perioada 1945 - 1963 de la testele nucleare în atmosferă, acum fiind iar în scădere. Cantitate mare de tritiu înseamnă că apa e relativ recentă, absența însemnă ape vechi, fosile, respectiv gheață foarte veche.

Productivitatea anumitor acvifere se studiază cu calcule hidrogeologice, cu sondare pentru determinarea stratificației solului și cu foraje de probă. Acestea pot fi de scurtă durată (24 h) sau de zile/ săptămâni. Randamentul maxim al acviferului se obține la pomparea de la 1/3 din adâncimea lui.

Forajele situate aproape de malul apelor de suprafață trebuie verificate pentru a vedea dacă nu e fluxul prea rapid dinspre acelea, caz în care nu mai avem apă subterană propriu-zisă ci filtrat de mal. De asemenea izvoarele trebuie supravegheate dacă la ploi nu își cresc rapid debitul sau nu se tulbură, ceea ce ar indica un caracter de ape ce nu sunt cu adevărat subterane (caz frecvent în zone carstice).

4.3 Alte surse de apă potabilă

Desalinizarea. Multe țări din zone aride folosesc pentru orașele de coastă apa mării ca sursă de apă potabilă, supunând-o la costisitoare procese de desalinizare. Primele procedee au fost descrise deja din Grecia și Egiptul antic! Evident, cea mai veche și mare uzină de desalinizare e natura însăși prin evaporația din mări..... Se cunosc peste 30 de procedee de desalinizare a apei, printre care condensarea, congelarea, extracția, electrodializa, osmoza inversă, schimbătorii de ioni etc. Prețul apei desalinizate se ridică în lume în medie la circa 0,4 USD / m3, dar cu mari diferențe de la o regiune la alta și o uzină la alta....

Reciclarea apei uzate. În mai multe țări se experimentează utilizarea ca sursă de apă potabilă chiar a apelor uzate orășenești, după un proces avansat de epurare și tratare. Unul din orașele cu asemenea instalație-pilot este chiar Washington DC! Reciclări complete se fac în stațiile orbitale, unde apa de la duș, transpirația, condensul atmosferic, urina etc. sunt complet epurate și transformate în apă potabilă.

Apă din ghețari. Este în studiu utilizarea apei din aisberguri, care se preconizează să fie remorcate până la țărmurile însetate ale Americii, Australiei, Africii etc. Deși teoretic apa rezultată ar fi ieftină, practic este tehnic extrem de dificilă remorcarea și mai ales ecologic sunt mari semne de întrebare asupra posibilelor efecte, atât pe traseul și la locul unde vor fi remorcați ghețarii plutitori, cât și pe plan global, dacă se prelevează prea multă gheață și scade cantitatea totală se ajunge la influențe climatice și mai ales la creșterea nivelului oceanului, cu inundarea zonelor costiere.

Apele meteorice sunt folosite în Malta și în țări din sudul Europei ca apă potabilă, deși au multe calități necorespunzătoare și trebuie atent filtrate. Se experimentează și provocarea de ploi artificiale în scopul obținerii de apă potabilă din surse atmosferice, dar impactul ecologic potențial este și în acest caz foarte ridicat și prin urmare trebuie extremă precauție.

Apa din topirea zăpezii este folosită de alpiniști dar și de cabane și alte rezidențe umane iarna sau în zone polare sau la mare altitudine, unde nu există apă lichidă. În România țărani din cătunul Ghețar din Munții Apuseni tăiau blocuri de gheață din peștera Ghețarul de la Scărișoara și o topeau pentru a obține apă potabilă.

Apă din ceață. În anumite zone de "deșert umed" unde există ceață dar nu se ajunge la precipitații, s-au putut amenaja panouri de condensare ce furnizează apă lichidă.

Alte surse. În situații de survival, apă în mici cantități se poate obține și din seva sau transpirația plantelor, din umorile unor animale și pești și din alte asemenea surse.

5. STANDARDE ȘI REGLEMENTĂRI

Norme calitative pentru apa potabilă există de mult timp. Pe măsură ce a progresat știința dar și poluarea s-a intensificat și diversificat, a crescut exigența și complexitatea standardelor, metodelor de analiză și control. Se afirmă astăzi că de regulă apa este cel mai bine cunoscut și monitorizat factor de mediu. Dar chiar în țările dezvoltate s-a dovedit că nu s-a făcut încă destul și că standardele și reglementările trebuie periodic reconsiderate și actualizate, pentru a asigura sănătatea populației.

Fiecare țară sau regiune dintr-o țară are propriile norme de calitate. Totuși pe plan mondial se tinde spre o bază comună, rezultată din experiența și necesitățile tuturor. În acest sens Organizația Mondială a Sănătății a emis și reeditează periodic "Directivele pentru calitatea apei potabile" iar organisme internaționale precum Uniunea Europeană promovează și ele norme comune detaliat sau cel puțin orientative, cum sunt Directiva 98/83/EC privind calitatea apei destinate consumului uman.

În România, norma de calitate pentru apa potabilă în anii '80 a fost STAS 1342/84, iar în ultimul deceniu, a fost STAS 1342 / 1991, din care reproducem în continuare prevederile esențiale:

STAS 1342/91 APĂ POTABILĂ

(Extras)

Acest standard de stat s referă la apa potabilă furnizată de instalațiile centrale sau sursele locale de alimentare apă, de rezervoarele de înmagazinare transportabile, precum și la cea folosită pentru apă caldă menajeră (baie și bucătărie). NU se referă la apele minerale.

 

 

 

TABEL MARE

 

Indicatori bacteriologici

 

 

 

TABEL

 

 

 

 

Semnificația, importanța și interpretarea valorilor diverșilor parametri au fost expuse pentru majoritatea acestora în fasciculul "Apele de suprafață" din prezenta serie de broșuri ECOAQUA.

Acest STAS se mai aplică în continuare, dar nu pentru mult timp, deoarece la 29 august a intrat în vigoare Legea nr. 458 / 8 iulie 2002 privind calitatea apei potabile, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 552 din 29 iulie 2002. Anexa I la noua lege indică o altă listă de parametri de calitate a apei potabile ce trebuie îndepliniți și pe viitor va putea fi modificată prin Hotărâri ale Guvernului. Unii parametri din noua listă sunt identici cu cei din STAS 1342-91 alții diferă. Noua lege însă are nevoie de numeroase norme de punere în aplicare și conformarea la noile standarde se prevede a se eșalona pe o perioadă lungă, dincolo de anul 2010. Oricum ea trebuie să fie pe viitor baza de lucru în materie de calitate a apei potabile. Ea dă și importante definiții oficiale și desemnează autorități responsabile. Reproducem în extras în continuare principalele prevederi:

Legea nr. 458 din 8 iulie 2002 privind calitatea apei potabile

Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 552 din 29 iulie 2002

- EXTRAS-

Art. 1. - Prezenta lege reglementează calitatea apei potabile, având ca obiectiv protecția sănătății oamenilor împotriva efectelor oricărui tip de contaminare a apei potabile prin asigurarea calității ei de apă curată și sanogenă.

Art. 2. - În sensul prezentei legi, următorii termeni se definesc astfel:

1. Prin apă potabilă se înțelege apa destinată consumului uman, după cum urmează:

a) orice tip de apă în stare naturală sau după tratare, folosită pentru băut, la prepararea hranei ori pentru alte scopuri casnice, indiferent de originea ei și indiferent dacă este furnizată prin rețea de distribuție, din rezervor sau este distribuită în sticle ori în alte recipiente;

b) toate tipurile de apă folosită ca sursă în industria alimentară pentru fabricarea, procesarea, conservarea sau comercializarea produselor ori substanțelor destinate consumului uman, cu excepția cazului în care Ministerul Sănătății și Familiei și Ministerul Agriculturii, Alimentației și Pădurilor aprobă folosirea apei și este demonstrat că apa utilizată nu afectează calitatea și salubritatea produsului alimentar în forma lui finită.

2. Prin sistem de distribuție sau instalație interioară se înțelege totalitatea conductelor, garniturilor și dispozitivelor instalate între robinete de apă utilizată în mod normal pentru consumul uman și rețeaua de distribuție exterioară, dar numai atunci când acestea nu intră în responsabilitatea furnizorului de apă, în calitatea sa de producător și/sau distribuitor de apă, în conformitate cu legislația în vigoare.

Art. 3. - (1) Dispozițiile prezentei legi nu se aplică următoarelor tipuri de ape:

a) apelor naturale minerale, recunoscute ca atare de către autoritățile competente, în conformitate cu legislația în vigoare;

b) apelor care au proprietăți terapeutice, în sensul prevederilor stabilite prin lege, reglementări sau procedee administrative referitoare la produsele farmaceutice.

(2) Se exceptează de la prevederile prezentei legi:

a) apa destinată exclusiv utilizărilor în condiții speciale, pentru care Ministerul Sănătății și Familiei se declară satisfăcut de calitatea acesteia, și care nu influențează, direct sau indirect, sănătatea consumatorilor cărora le este destinată;

b) apa potabilă provenind de la producător de apă individual, care furnizează mai puțin de 10 m3 în medie/zi sau care deservește mai puțin de 50 de persoane, cu excepția cazului în care apa este produsă ca parte a unei activități comerciale sau publice. [............]

Art. 4. - (1) Apa potabilă trebuie să fie sanogenă și curată, îndeplinind următoarele condiții:

a) să fie lipsită de microorganisme, paraziți sau substanțe care, prin număr sau concentrație, pot constitui un pericol potențial pentru sănătatea umană;

b) să întrunească cerințele minime prevăzute în tabelele 1A, 1B și 2 din anexa nr. 1;

c) să respecte prevederile art. 5-8 și 10. [........]

Art. 5. - (2) Ministerul Sănătății și Familiei aprobă valori pentru parametrii suplimentari, care nu sunt incluși în anexa nr. 1 [........]

Art. 6. - (1) Calitatea apei potabile este corespunzătoare când valorile stabilite pentru parametri sunt în conformitate cu anexa nr. 1, în următoarele puncte de prelevare a probelor:

a) la robinetul consumatorului și la punctul de intrare în clădire, în cazul apei potabile furnizate prin rețeaua de distribuție;

b) la punctul de curgere a apei din cisternă, în cazul apei potabile furnizate în acest mod;

c) în punctul în care apa se pune în sticle sau în alte recipiente, în cazul apei potabile îmbuteliate;

d) în punctul din care apa este preluată în procesul de producție, în cazul apei utilizate în industria alimentară.

(2) Dacă în situația prevăzută la alin. (1) lit. a) se constată că valorile parametrilor nu se încadrează în valorile stabilite pentru parametri, în conformitate cu anexa nr. 1, din cauza sistemului de distribuție interioară sau a modului de întreținere a acestuia se consideră că au fost îndeplinite obligațiile ce revin producătorului, respectiv distribuitorului, cu excepția situației în care apa este furnizată direct publicului, precum: unități de învățământ, unități de asistență medicală, instituții socioculturale și cantine. [........]

Art. 7. - (1) Monitorizarea calității apei potabile se asigură de către producător, distribuitor și de autoritatea de sănătate publică județeană, respectiv a municipiului București. [........]

(3) Producătorii, distribuitorii sau utilizatorii de apă potabilă, prin sistem public colectiv ori individual, prin îmbuteliere în sticle sau alte recipiente, pentru industria alimentară, vor asigura monitorizarea curentă, de control al apei potabile, conform unui program care trebuie să cuprindă cel puțin controlul eficienței tehnologiei de tratare, îndeosebi a dezinfecției, și al calității apei potabile produse, distribuite și utilizate. [........]

(7) Autoritatea de sănătate publică județeană, respectiv a municipiului București, poate decide efectuarea unei monitorizări suplimentare dacă există dovezi care atestă prezența în apă a unor substanțe sau microorganisme, care nu au fost stabilite ca parametri în conformitate cu anexa nr. 1 și care pot constitui un pericol potențial pentru sănătatea umană. Monitorizarea suplimentară se realizează individualizat pentru fiecare substanță sau microorganism în cauză. [........]

Art. 8. - (3) Autoritatea de sănătate publică județeană, respectiv a municipiului București, dispune interzicerea sau restricționarea utilizării apei potabile, fie că s-au înregistrat sau nu neconformități față de valorile parametrilor, dacă apa potabilă constituie un pericol pentru sănătatea umană și verifică dacă au fost luate toate măsurile necesare pentru protejarea sănătății umane. În astfel de cazuri consumatorii trebuie să fie informați de îndată și primesc toate recomandările ce se impun.

(4) Autoritatea de sănătate publică județeană, respectiv a municipiului București, împreună cu alte instituții și servicii publice competente vor decide ce tip de măsură dintre cele prevăzute la alin. (3) se aplică, ținând seama de riscurile pentru sănătatea populației generate de întreruperea aprovizionării cu apă potabilă sau de restricții în utilizarea acesteia. [........]

(7) În orice situație în care sunt luate măsuri de remediere autoritatea de sănătate publică județeană, respectiv a municipiului București, dispune informarea consumatorilor, cu excepția cazurilor în care nerespectarea valorilor parametrilor nu are însemnătate pentru sănătatea acestora. [........]

Art. 9. - (1) Ministerul Sănătății și Familiei poate aproba, la solicitarea autorității de sănătate publică județene, respectiv a municipiului București, derogări pe o perioadă determinată de la valorile parametrilor stabiliți în conformitate cu prevederile art. 5 alin. (2) sau cu tabelul nr. 2 din anexa nr. 1 până la o valoare ce va fi stabilită și aprobată de către Ministerul Sănătății și Familiei, luându-se în considerare riscul pentru sănătate și alternativele de aprovizionare cu apă potabilă a populației din zona respectivă.

Derogările vor fi limitate la o perioadă cât mai scurtă și nu vor depăși o durată de 3 ani. În situația în care autoritatea de sănătate publică județeană, respectiv a municipiului București, solicită prelungirea derogării, se va înainta Ministerului Sănătății și Familiei analiza situației și motivarea solicitării de obținere a celei de-a doua derogări. Pentru o a doua derogare nu se va depăși termenul de 3 ani.

(2) În cazuri excepționale Ministerul Sănătății și Familiei poate aproba o a treia derogare pentru o perioadă care, de asemenea, nu va depăși 3 ani. Decizia pentru o astfel de cerere va fi luată de către Ministerul Sănătății și Familiei, în termen de 3 luni de la depunerea solicitării. [........]

(6) Autoritățile de sănătate publică și autoritățile administrației publice locale din teritoriul pentru care s-a recurs la derogările prevăzute în acest articol vor informa populația afectată despre aceste derogări și despre condițiile de gestionare a acestora, în termen de 48 de ore de la confirmare. Autoritatea de sănătate publică județeană, respectiv a municipiului București, împreună cu autoritățile administrației publice locale vor asigura acordarea de asistență grupurilor de populație vulnerabile, pentru care derogarea implică un risc special. Aceste obligații nu se vor aplica în cazurile prevăzute la alin. (4), cu excepția situațiilor în care autoritățile implicate decid contrariul. [........]

Art. 10. - (1) Nici o substanță sau material utilizat în instalațiile de producere, distribuție, îmbuteliere, transport sau stocare a apei potabile nu trebuie să se regăsească în concentrații mai mari decât este necesar scopului pentru care a fost utilizat și nu trebuie să lase în apa potabilă, direct sau indirect, compuși ori impurități care să diminueze protecția sănătății. . [........]

Art. 11. - (1) Autoritatea de sănătate publică județeană, respectiv a municipiului București, trebuie să asigure disponibilitatea informației în ceea ce privește calitatea apei potabile, avizarea consumatorilor despre posibilele efecte asupra sănătății și despre măsurile de remediere luate sau care se impun a fi luate de către autoritățile competente ori de către consumatorii în cauză. Informația trebuie să fie corectă, clară, furnizată la timp și actualizată.

(2) În scopul informării consumatorilor Ministerul Sănătății și Familiei, prin Institutul de Sănătate Publică București, întocmește și publică, o dată la 3 ani, Raportul național asupra calității apei potabile, care va cuprinde cel puțin [........]:

(6) Producătorii de apă potabilă distribuită prin sistem public trebuie să asigure accesul populației la datele privind calitatea apei potabile produse, să permită inspecția de către reprezentanții populației la orice oră acceptabilă, la cel puțin un birou de relații cu publicul, să afișeze programul și numărul de telefon la care se pot obține date despre calitatea apei potabile produse și distribuite.

(7) Datele privind calitatea apei potabile sunt disponibile fără plată pentru populația deservită de producător, respectiv de distribuitor. Pentru persoanele fizice sau juridice, altele decât cele din zona de aprovizionare a producătorului, respectiv a distribuitorului, se pot percepe taxe pentru obținerea informațiilor privind calitatea apei potabile.

(8) Autoritatea de sănătate publică județeană, respectiv a municipiului București, împreună cu producătorii, respectiv distribuitorii de apă potabilă, întocmesc și publică anual, Raportul județean, respectiv al municipiului București, privind calitatea apei potabile, care va cuprinde[........]:

Art. 12. - (1) Încălcarea prevederilor prezentei legi atrage răspunderea materială, civilă, disciplinară, contravențională sau penală, după caz.

(2) În perioada de implementare a prevederilor prezentei legi neconformarea la unii dintre parametrii de calitate a apei potabile de către un producător, respectiv distribuitor de apă potabilă prin sistem public, nu se sancționează conform Legii nr. 98/1994 privind stabilirea și sancționarea contravențiilor la normele legale de igienă și sănătate publică, cu modificările și completările ulterioare, decât în situația în care nu au fost respectate planul și calendarul activităților de conformare a respectivului producător ori distribuitor. Neconformarea la parametrii respectivi nu trebuie să pună în pericol starea de sănătate a consumatorilor. [........].

Art. 13. - (1) Ministerul Administrației Publice va lua toate măsurile necesare pentru a asigura respectarea parametrilor de calitate a apei potabile produse și distribuite prin sisteme publice, respectiv colective, până în anul 2020. [........]

(2) Ministerul Sănătății și Familiei va lua toate măsurile necesare pentru a asigura monitorizarea de audit al calității apei potabile, conform cerințelor prezentei legi, în termen de 3 ani de la data publicării acesteia în Monitorul Oficial al României, Partea I. [........]

(4) Producătorii, respectiv utilizatorii de apă în sistem individual, vor lua măsurile necesare pentru asigurarea parametrilor de calitate prevăzuți în prezenta lege, în termen de 10 ani de la data publicării acesteia în Monitorul Oficial al României, Partea I.

(5) Producătorii de apă îmbuteliată vor lua măsurile necesare pentru asigurarea parametrilor de calitate prevăzuți de lege, în termen de un an de la data publicării acesteia în Monitorul Oficial al României, Partea I.

(6) Producătorii, respectiv utilizatorii de apă din industria alimentară, care au surse proprii, vor lua măsurile necesare pentru asigurarea parametrilor de calitate prevăzuți în prezenta lege, în termen de 2 ani de la data publicării acesteia în Monitorul Oficial al României, Partea I.

(7) Ministerul Agriculturii, Alimentației și Pădurilor va întocmi și va centraliza planul și calendarul activităților de conformare la prevederile prezentei legi a producătorilor, respectiv utilizatorilor de apă din industria alimentară, în termen de 180 de zile de la data publicării prezentei legi în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Art. 14. - (1) În situațiile excepționale și pentru zonele geografice bine definite se va înainta Comisiei de igienă a Ministerului Sănătății și Familiei o cerere specială pentru prelungirea perioadei de conformare. Perioada de prelungire nu trebuie să depășească 3 ani. La sfârșitul perioadei de prelungire se va efectua evaluarea situației, care va fi înaintată Comisiei de igienă a Ministerului Sănătății și Familiei, care poate decide, pe baza acestei evaluări, o altă perioadă de prelungire, de maximum 3 ani.

(2) Prevederile alin. (1) nu se aplică apei potabile îmbuteliate în sticle sau în alte recipiente. [........]

Art. 17. - (1) Prezenta lege intră în vigoare la 30 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I.

(2) Pe data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă orice alte dispoziții contrare.

. [........]

ANEXA Nr. 1

PARAMETRI DE CALITATE ai apei potabile

1. Parametri de calitate

Parametrii de calitate sunt microbiologici, chimici și indicatori.

2. Valorile concentrațiilor maxime admise pentru parametrii de calitate ai apei potabile sunt cele prevăzute în tabelele 1A, 1B, 2 și 3.

Tabel 1A Parametri microbiologici

Parametrul/Unitatea de măsură | Valoarea admisă |

Escherichia coli (E. coli)/100 ml | 0

Enterococi (Streptococi fecali)/100 ml | 0

Tabel 1B Parametri microbiologici pentru apa îmbuteliată în sticle sau alte recipiente

Parametrul/Unitatea de măsură | Valoarea admisă |

Escherichia coli (E. coli)/250 ml | 0 |

Enterococi (Streptococi fecali)/250 ml | 0 |

Pseudomonas aeruginosa/250 ml | 0 |

Număr de colonii la 220C/ml | 100 |

Număr de colonii la 370C/ml | 20

Tabel 2 Parametri chimici

Parametrul/Unitatea de măsură | Valoarea admisă CMA |

Acrilamidă1) (”g/l) | 0,10

Arsen (”g/l) | 10

Benzen (”g/l) | 1,0

Benz(a)piren | 0,01 |

Bor (mg/l) | 1,0 |

Bromați2) (”g/l) | 10 |

Cadmiu (”g/l) | 5,0 |

Clorură de vinil1) (”g/l) | 0,50 |

Crom (total) (”g/l) | 50

Cupru3) (mg/l) | 0,1

Cianuri (totale) (”g/l) | 50 |

Cianuri (libere) (”g/l) | 10 |

Dicloretan (”g/l) | 3,0 |

Epiclorhidrină1) (”g/l) | 0,10

Fluor (mg/l) | 1,2 |

Hidrocarburi policiclice aromatice4) (”g/l) | 0,10 |

Mercur (”g/l) | 1,0 |

Nichel3),5) (”g/l) | 20 |

Nitrați6) (mg/l) | 50

Nitriți6) (mg/l) | 0,50

Pesticide7),8) (”g/l)/ clasă | 0,10 |

Pesticide7),9) (”g/l)/ Total | 0,50 |

Plumb3),10) (”g/l) | 10 |

Seleniu (”g/l) | 10

Stibiu (”g/l) | 5,0 | -*) |

Tetracloretan și Tricloretenă (”g/l) (| 10 |

Trihalometani11) (”g/l)/Total 100 |

NOTĂ:

1) Valoarea se referă la concentrația în apă a monomerului rezidual, calculată conform specificațiilor privind concentrația maximă eliberată de către polimer în contact cu apa. Stațiile de tratare vor notifica autorității de sănătate publică județene, respectiv a municipiului București, utilizarea compusului în procesul de tratare a apei pentru potabilizare.

2) Unde este posibil, valoarea concentrației trebuie să fie cât mai joasă, fără a compromite eficiența dezinfecției. Pentru apa la care se referă art. 6 alin. (1) lit. a), b) și d) respectarea în practică a valorii se va realiza în maximum 10 ani de la intrarea în vigoare a prezentei legi, în primii 5 ani acceptându-se o valoare de 25 ”g/l.

3) Valoarea se aplică la o probă de apă prelevată de la robinetul consumatorului printr-o metodă de prelevare adecvată, astfel încât să fie reprezentativă pentru cantitatea medie săptămânală ingerată de către consumator. Metoda de monitorizare trebuie să țină seama și de frecvența concentrațiilor maxime care pot cauza efecte asupra sănătății.

4) Pentru cupru se acceptă valoarea 2,0 mg/l, dacă rețeaua de distribuție are componente din cupru, cu respectarea celor menționate la pct. 3.

5) Compușii specificați sunt: benzo(b)fluorantren, benzo(k)fluorantren, bezo(ghi)perilen, indeno(1,2,3-cd)piren.

6) Se va aplica următoarea formulă:

[nitrat] [nitrit]

-------- + -------- <= 1,

50 3 în care concentrațiile de nitrați și nitriți sunt exprimate în mg/l.

7) Prin pesticide se înțelege: insecticide, erbicide, fungicide, nematocide, acaricide, algicide, rodendicide, slimicide organice, compuși înrudiți (ca de exemplu: regulatori de creștere) și metaboliții relevanți, produșii de degradare și de reacție. Se vor monitoriza numai pesticidele presupuse prezente în sursa de apă.

8) Concentrația se referă la fiecare compus individual. Pentru aldrin, dieldrin, heptaclor și heptaclor epoxid, concentrația maximă este 0,030 ”g/l.

9) Prin Pesticide-Total se înțelege suma tuturor compușilor individuali, detectați și cuantificați în urma procedurii de monitorizare.

10) Pentru apa la care se referă art. 6 alin. (1) lit. a), b) și d) respectarea în practică a valorii se va realiza în maximum 15 ani de la intrarea în vigoare a prezentei legi, în primii 5 ani acceptându-se o valoare de 25 ”g/l.

11) Concentrația totală a THM trebuie să fie cât mai mică, fără a compromite dezinfecția.

Compușii individuali specificați sunt: cloroform, bromoform, dibromoclormetan, bromdiclormetan.

Pentru apa la care se referă art. 6 alin. (1) lit. a), b) și d) respectarea în practică a valorii se va realiza în maximum 10 ani de la intrarea în vigoare a prezentei legi, în primii 5 ani acceptându-se o valoare de 150 ”g/l pentru concentrația totală a THM.

Tabel 3 Parametri indicatori

Parametrul/Unitatea de măsură | Valoarea CMA

|Aluminiu (”g/l) | 200 |STAS 6326/90 |

|Amoniu (mg/l) | 0,50 |STAS 6328/85 |

|Bacterii coliforme1) număr/100 ml) | 0 |STAS 3001/91 |

|Carbon organic total (COT)2) |Nici o modificare anormală | |

|Cloruri3) (mg/l) | 250 |

Clostridium perfringens4) |(număr/100 ml) | | 0 |

Clor rezidual liber (mg/l):

- la intrarea în rețea | 0,50 |

|- la capăt de rețea | 0,25 | |

Conductivitate3) ”S cm-1 la 200C) | 2500 |

Culoare | |Acceptabilă consumatorilor și nici o modificare anormală | |

|Duritate totală minim (grade germane), | 5 |

Fier (”g/l) | 200 |

Gust | Acceptabilă consumatorilor și nici o modificare anormală |

Mangan (”g/l) | 50 |

Miros | |Acceptabil consumatorilor |și nici o modificare anormală | |

Număr de colonii la 220C/ml |Nedetectabili la 100 de ml

Oxidabilitate5) (mg O2/l) | 5,0 |

pH3),6) (unități de pH) | >= 6,5; <= 9,5

Sodiu (mg/l) | 200 | -*) |

Substanțe tensioactive - Total (”g/l) | 200 |

Sulfat3) (mg/l) | 250 |

Sulfuri și hidrogen sulfurat (”g/l) | 100 |SR

Turbiditate7) (UNT) | <= 5 |

Zinc (”g/l) | 5000 |

Tritiu (Bq/l)8) | 100 |

Doza efectivă totală de referință (mSv/an) 8),9),10) | 0,10 | -

Activitatea alfa globală (Bq/l)11) | 0,1 |

Activitatea beta globală (Bq/l)11) | 1 |

NOTĂ:

1) Pentru apa îmbuteliată unitatea de măsură este număr/250 ml.

2) Acest parametru va fi măsurat numai pentru sistemele de aprovizionare care furnizează mai mult de 10.000 m3 pe zi.

3) Apa nu trebuie să fie agresivă.

4) Acest parametru trebuie monitorizat atunci când sursa de apă este de suprafață sau mixtă, iar în situația în care este decelat trebuie investigată și prezența altor microorganisme patogene, ca de exemplu: criptosporidium.

5) Acest parametru se va analiza când nu se poate sau nu este prevăzută determinarea COT.

6) Pentru apa plată îmbuteliată valoarea minimă poate fi redusă până la 4,5 unități de pH. Pentru apa îmbuteliată care conține în mod natural sau este îmbogățită cu bioxid de carbon, valoarea pH poate fi mai mică.

7) Pentru apa rezultată din tratarea unei surse de suprafață nu se va depăși 1,0 UNT (unități nefelometrice de turbiditate) înainte de dezinfecție.

8) Frecvența, metodele și localizările pentru monitorizare vor fi stabilite conform anexei nr. 2 pct. 1.3.

9) Doza efectivă totală de referință acceptată pentru un adult corespunde unui consum zilnic de 2 litri apă potabilă pe o durată de un an. Monitorizarea tritiului și a radioactivității în apa potabilă se face în cazul în care nu există datele necesare pentru calcularea dozei efective totale. În situația în care este demonstrat pe baza unor monitorizări efectuate anterior că nivelurile de tritiu la doza efectivă totală de referință sunt cu mult inferioare valorii parametrice, se poate renunța la monitorizarea tritiului.

10) Exclusiv tritiu, potasiu-40, radon și descendenții radonului. Frecvența, metodele și localizările pentru monitorizare vor fi stabilite conform anexei nr. 2 pct. 1.3.

11) Caracterizarea calității apei din punct de vedere al conținutului radioactiv se face prin măsurarea activității alfa și beta globală. În cazul în care valoarea de referință este depășită, este necesară determinarea activității specifice a radionuclizilor, conform Normelor de supraveghere, inspecție sanitară și monitorizare a calității apei potabile.

ANEXA Nr. 2

MONITORIZAREA DE CONTROL ȘI DE AUDIT

1. Monitorizarea de control

1.1. Scopul acestei monitorizări este de a produce periodic informații despre calitatea organoleptică și microbiologică a apei potabile, produsă și distribuită, despre eficiența tehnologiilor de tratare, cu accent pe tehnologia de dezinfecție, în scopul determinării dacă apa potabilă este corespunzătoare sau nu din punct de vedere al valorilor parametrilor relevanți stabiliți prin prezenta lege.

1.2. Pentru monitorizarea de control sunt obligatorii următorii parametri:

Aluminiu1)

Amoniu

Bacterii coliforme

Culoare

Concentrația ionilor de hidrogen (pH)

Conductivitate

Clorul rezidual liber2)

Clostridium perfringens3)

Escherichia coli

Fier1), 4)

Gust

Miros

Nitriți5)

Oxidabilitate6)

Pseudomonas aeruginosa7)

Sulfuri și hidrogen sulfurat8)

Turbiditate

Număr de colonii dezvoltate7) (220C și 370C)

NOTĂ:

1) Numai acolo unde este folosit cu rol de coagulant.

2) Clorul rezidual liber trebuie să reprezinte minimum 80% din clorul rezidual total.

3) Acest parametru trebuie monitorizat atunci când sursa de apă este de suprafață sau mixtă, iar în situația în care este decelat trebuie investigată și prezența altor microorganisme patogene, ca de exemplu criptosporidium.

4) Se vor determina ferobacteriile la stațiile de tratare unde se practică deferizarea apei.

5) Se va determina numai acolo unde este utilizat clorul sau substanțele clorigene pentru dezinfecție.

6) Se va determina în situația în care dotarea tehnică nu permite determinarea COT.

7) Se va determina numai pentru apa îmbuteliată.

8) Se va determina numai în situația în care se practică desulfurizarea apei.

[.........]

1.4. Autoritatea de sănătate publică județeană, respectiv a municipiului București, poate completa lista de la pct. 1.2 cu alți parametri relevanți pentru condițiile locale și/sau pentru tehnologiile de tratare.

2. Monitorizarea de audit

2.1. Scopul monitorizării de audit este de a oferi informația necesară pentru a se determina dacă pentru toți parametrii stabiliți prin prezenta lege valorile sunt sau nu conforme.

2.2. Pentru monitorizarea de audit este obligatoriu să fie monitorizați toți parametrii prevăzuți la art. 5, în care autoritatea de sănătate publică județeană, respectiv a municipiului București, a stabilit că, pentru o perioadă determinată de către ea, un anumit parametru dintr-un anumit sistem de aprovizionare cu apă potabilă nu ar putea fi prezent în asemenea concentrații încât să conducă la modificarea valorii lui stabilite.

2.3. Monitorizarea de audit se va efectua de către autoritatea de sănătate publică județeană, respectiv a municipiului București, conform Normelor de supraveghere, inspecție sanitară și monitorizare a calității apei potabile.

3. Frecvența minimă de prelevare și analiză a apei potabile, distribuită prin sistem public, rezervor mobil sau folosită ca sursă în industria alimentară se face conform tabelului 1A.

3.1. Probele trebuie prelevate din punctele de conformare definite la art. 6 alin. (1) pentru a se asigura că apa potabilă îndeplinește cerințele prezentei legi. Prelevarea probelor din rețeaua de distribuție dintr-o zonă de aprovizionare sau de la stația de tratare, pentru determinarea unui anumit parametru, se face numai dacă se poate demonstra că prin prelevare nu are loc nici o modificare adversă a valorii măsurate pentru parametrul în cauză.

Tabel 1A [.......]

NOTĂ:

1) Prin zonă de aprovizionare se înțelege o suprafață geografic delimitată în care apa potabilă provine din una sau mai multe surse și în care calitatea apei poate fi considerată ca fiind aproximativ uniformă.

2) Volumele de apă sunt calculate ca medii pe perioada unui an. Pentru determinarea numărului minim de probe de apă ce trebuie prelevate dintr-o zonă de distribuție poate fi utilizat numărul locuitorilor în locul volumului de apă produs sau distribuit, luându-se în considerare un consum de 200 l/cap de locuitor/zi.

3) În situații de distribuție intermitentă de scurtă durată și în cazul apei distribuite din cisterne numărul de probe va fi stabilit de către autoritatea de sănătate publică județeană, respectiv a municipiului București.

4) Numărul de probe și parametrii stabiliți în anexa nr. 1 pot fi reduși de către autoritatea de sănătate publică județeană, respectiv a municipiului București, dacă:

a) rezultatele analizelor efectuate pe probele prelevate pe o perioadă de cel puțin 2 ani succesivi sunt constante și semnificativ mai bune decât cele prevăzute în anexa nr. 1;

b) nu a intervenit nici un factor suplimentar cu potențial de a afecta calitatea apei.

Frecvența de prelevare și analiză nu poate fi redusă atât cât să conducă la prelevarea a mai puțin de 50% din numărul total de probe prevăzute în tabel, cu excepția situației de la pct. 6.

5) Punctele și frecvența de prelevare, atât cât este posibil, vor fi alese și distribuite uniform în timp și spațiu.

6) Frecvența de prelevare și numărul de probe vor fi decise de către autoritatea de sănătate publică județeană, respectiv a municipiului București.

4. Frecvența minimă de prelevare și analiză pentru apa potabilă îmbuteliată se face conform tabelului 1B.

Tabel 1B [.....]

ANEXA Nr. 3

SPECIFICAȚII pentru analiza parametrilor

Laboratoarele în care se efectuează analiza probelor de apă pentru monitorizare trebuie să aibă asigurat controlul calității analitice și să fie supuse periodic unui control efectuat de un laborator aprobat de Ministerul Sănătății și Familiei pentru acest domeniu. [.........]

NOTĂ:

1) Acuratețea este eroarea sistematică și este exprimată ca diferența dintre valoarea medie a unui număr mare de determinări repetate și valoarea adevărată (definiție ISO 5725).

2) Precizia este eroarea aleatoare și este exprimată ca deviația standard a dispersiei rezultatelor față de o valoare medie (definiție ISO 5725).

3) Limita de detecție este considerată a fi:

a) o valoare de 3 ori mai mare decât deviația standard asociată unui număr de determinări, pentru o probă simplă de apă conținând o concentrație mică a parametrului; sau

b) o valoare de 5 ori mai mare decât deviația standard a unei probe martor pentru fiecare serie de probe.

[.........]

6. ALIMENTAREA CU APĂ POTABILĂ

Alimentarea cu apă potabilă a stat dintotdeauna pe primul plan când s-au ridicat noi așezări umane sau s-au extins cele existente. Unde vezi o casă sau un sat știi că trebuie să existe în apropiere și un izvor sau o fântână. În lumea modernă această regulă nu mai este strict valabilă deoarece s-au realizat alimentări centralizate cu apă pentru întregi localități sau lanțuri de localități, cu apă din surse aflate uneori la sute de kilometri distanță. De asemenea s-a răspândit masiv consumul de apă îmbuteliată - plată, minerală sau sub forma diferitelor băuturi. Totuși alimentrea oricărei locuințe sau instituții cu apă potabilă rămâne un standard de la care nu se poate abdica.

6.1 Prelevarea apei din surse

·  Zone de protecție

Zonele din care se captează apa ce va fi folosită ca apă potabilă trebuie îngrijite astfel încât să se evite încă de aici poluarea lor, motiv pentru care se institui e "zone de protecție sanitară". Ele sunt reglementate prin Hotărârea Guvernului nr. 101 din 3 aprilie 1997 pentru aprobarea Normelor speciale privind caracterul și mărimea zonelor de protecție sanitară, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 62 din 10 aprilie 1997.

Există trei nivele ce se dispun în principiu concentric în jurul sursei de apă:

· Zona de protecție sanitară cu regim sever;

·  Zona de protecție sanitară cu regim de restricție;

· Perimetrul de protecție hidrogeologică.

Zona de protecție sanitară cu regim sever cuprinde terenul din jurul captării, unde este interzisă orice folosință sau activitate care, punând apa în contact cu factorii externi, ar putea conduce la contaminarea sau la impurificarea acesteia. Ea se extinde în toate direcțiile în jurul punctului de prelevare a apei - foraj sau dren.

Zona de protecție sanitară cu regim de restricție cuprinde teritoriul din jurul zonei de protecție sanitară cu regim sever, astfel delimitat încât prin aplicarea de măsuri de protecție, în funcție de condițiile locale, să se elimine pericolul de alterare a calității apei. Limitele zonei se marchează prin borne sau semne vizibile, cu mențiunea "zonă de protecție sanitară".

Perimetrul de protecție hidrogeologică, cel mai îndepărtat de punctul de prelevare a apei, are rolul de a asigura protecția față de orice substanțe greu degradabile sau nedegradabile și regenerarea debitului de apă prelevat prin lucrările de captare.

Dimensiunile lor se stabilesc individual pentru fiecare captare de apă subterană sau priză de apă de suprafață în parte, pe baza unor studii hidrogeologice, care țin seama de factorii locali - naturali și artificiali - care pot interveni în contaminarea sau în impurificarea apei, și anume: obiectivele social-economice existente în vecinătatea captărilor și potențialul de impurificare pe care îl reprezintă; dispoziția și caracteristicile geologice și geotehnice ale straturilor situate deasupra acviferelor captate; adâncimea stratului acvifer și caracteristicile sale hidrogeologice; caracteristicile morfologice ale zonei; regimul debitelor de apă preluate din captarea respectivă; condițiile de calitate a apelor de suprafață, în cazurile în care acviferele sunt îmbogățite artificial cu astfel de ape; utilizarea suprafețelor de teren aferente captării.

Criterii hidrogeologice ce trebuie avute în vedere sunt: capacitatea de purificare asigurata de formațiunile acoperitoare; extinderea ariei in care se înregistrează scăderi ale nivelurilor apelor subterane in timpul exploatării; timpul de tranzit si viteza reala de curgere in acvifer; distanta rezultata din calcule hidrodinamice; condițiile la limita ale acviferului.

Delimitarea zonelor de protecție în cazul captărilor de ape subterane. În practică se selecționează criteriile relevante fiecărei captări, astfel încât ariile delimitate să asigure protecția corespunzătoare gradului lor de risc. De aceea, la dimensionarea zonelor de protecție sanitară cu regim sever și cu regim de restricții se utilizează, de regulă, criteriul timpului de tranzit al unei particule de apă astfel încât durata de parcurgere de la intrare în zona severă până la captare să fie de minimum 20 de zile, pentru orice picătură de apă, presupusă contaminată, care s-ar infiltra. Pe același criteriu se ia în calcul o durată minimă de 50 de zile a unei particule de apă de la intrarea în zona de restricții până la intrarea în zona cu regim sever. (Această normă de 50 de zile este tot mai contestată din cauza apariției multor substanțe poluante care sunt mult mai lent biodegradabile). În fine, perimetrul de protecție hidrogeologică se va întinde până la limita zonei de regenerare a acviferului respectiv, care poate fi uneori până la cumpăna apelor!

Dimensiunile zonelor de protecție sanitară stabilite conform criteriilor de mai sus au următoarele condiții de dimensiune: minim 50 metri în amonte și 20 metri în aval de captare pentru zona severă.

Se indică și delimitarea unei zone suplimentare de protecție și o subîmpărțire a perimetrului de protecție hidrogeologică (zona III), în zonele III A si III B, în caz de extindere mare a acviferului, grosime mică a zonei de aerație și viteze mari de curgere a apei în acvifer.

Pentru acviferele de adâncime la care depozitele acoperitoare conferă o protecție naturală bună antipoluare, zonele de protecție sanitară pot fi reduse numai la zona de regim sever.

Zona de regim sever trebuie împrejmuită, pentru oprirea accesului necontrolat al populației, animalelor și utilajelor de orice fel.

Delimitarea zonelor de protecție în cazul captărilor de ape de suprafață

Zona de protecție sanitară cu regim sever și zona de protecție sanitară cu regim de restricții se delimitează și ele de la caz la caz, în funcție de condițiile locale. Pentru râuri se ține cont în principal de caracteristicile albiei. Dimensiunea minimă a zonei de regim sever va fi de minim 100 metri spre amonte, 25 spre aval și 25 lateral de priză. Când dimensiunea laterală nu poate fi respectată se iau măsuri constructive compensatorii. Pentru captările din lacuri, zona severă va avea o dimensiune minimă de 100 de metri radial, de la mal, pe suprafața lacului, și de minim 25 metri radial pe mal. Zona de protecție severă se împrejmuiește pe maluri iar pe oglinda de apă se marchează prin geamanduri sau prin alte asemenea.

Regimul terenurilor din zonele de protecție. Ca ele să-și atingă scopul, activitățile pe aceste terenuri sunt condiționate. Astfel:

· In zona III B de protecție se interzice: evacuarea de ape pluviale din zone urbane sau din zone de trafic rutier; amplasarea de centrale nucleare sau de unități care evacuează ape radioactive; amplasarea de unități industriale care evacuează ape reziduale cu risc mare de poluare, precum rafinării, industrie siderurgica, industrie chimica, pielărie, uzine militare, daca apele evacuate de acestea nu sunt in totalitate epurate; depozitarea, staționarea sau introducerea in subteran a substanțelor radioactive sau a altor substanțe poluante provenite din activitatea industriala, ca: fenoli, gudroane, detergenți, substanțe fitosanitare, petrol si reziduuri de petrol, uleiuri, combustibili lichizi, coloranți, cianuri, metale toxice etc.; efectuarea de irigații cu ape uzate, neepurate sau insuficient epurate.

·  In zona III A de protecție se interzice: toate activitățile menționate ca restricții pentru zona III B de protecție; amplasarea de unități zootehnice, abatoare; depozitarea pe sol și întrebuințarea de stimulenți de creștere, substanțe fitosanitare pentru protecția plantelor și pentru lupta împotriva dăunătorilor in agricultura si silvicultura; amplasarea de stații de epurare si infiltrare de ape reziduale; amplasarea de locuințe, spitale, stațiuni turistice, chiar daca dispun de canalizare, daca apele reziduale nu sunt epurate in totalitate si evacuate din zona III A de protecție in condiții depline de siguranța; depozitarea de substanțe poluante, cu excepția depozitelor de combustibili pentru încălzirea locuințelor si pentru unitățile agricole, cu condiția respectării măsurilor de siguranță pentru prevenirea poluării, amplasarea de puncte de transfer și comercializare a combustibililor lichizi sau a oricăror substanțe poluante ce pot vicia calitatea apelor subterane; amplasarea de aeroporturi, unități militare și efectuarea de manevre militare; amplasarea de platforme de gunoi, conteinere cu deșeuri, cimitire de mașini; vidanjarea cisternelor ce transportă ape fecaloid-menajere; infiltrarea sau injectarea de ape de răcire; executarea de decopertări prin care stratul acoperitor, protector, al acviferului este îndepărtat; amplasarea de cimitire umane sau pentru animale; amplasarea de triaje de cale ferata; executarea de foraje si lucrări miniere pentru prospecțiuni, explorări si exploatări de petrol, gaze, ape minerale, sare, substanțe radioactive etc.

·  In zona de protecție cu regim de restricție se permit activități agricole dar cu interzicerea utilizării ingrășămintelor naturale; utilizarii substanțelor fitofarmaceutice care nu se degradează intr-un timp mai scurt de 10 zile; irigării cu ape uzate, chiar epurate complet; crescătoriilor de animale si depozitarii de gunoaie animale. În plus se mai interzic toate activitățile menționate ca restricții pentru zonele III B si III A de protecție; executarea de construcții pentru activități industriale și agricole, precum: grajduri, silozuri de cereale, depozite de ingrăsăminte și de substanțe fitosanitare etc.; amplasarea de șantiere de construcții si depozite de materiale aferente; amplasarea de cai rutiere, linii de garare, parcări si alte unități de transport de mărfuri; amplasarea de campinguri, terenuri de sport, ștranduri; spălarea mașinilor si efectuarea schimburilor de ulei; balastiere, exploatări de turba, cariere de piatra si orice alte lucrări prin care se diminuează stratul acoperitor; realizarea de activități miniere prin care se îndepărtează stratul protector, se produc explozii ce produc fisuri sau se creează posibilitatea acumulării de apa; pășunatul animalelor si însilozarea nutrețurilor; folosirea ingrasamintelor naturale sau de sinteza, precum si depozitarea lor in spatii deschise, unde pot fi spalate de apele din precipitatii si antrenate in subteran; amplasarea de sere; depozitarea de carburanti, lubrifianti, combustibili solizi - lemne si carbuni; transportul pe conducte de ape uzate si substante poluante de orice fel; amplasarea de bazine pentru ape reziduale, puturi absorbante, haznale cu groapa simpla; executarea de lucrari de canalizare si drenaje; amplasarea de iazuri piscicole.

În condiții speciale se pot admite unele excepții, cu aprobarea autorităților sanitare.

Terenurile cuprinse in zona de protectie sanitara cu regim sever vor putea fi folosite numai pentru asigurarea exploatarii si intretinerii sursei, constructiei si instalatiei de alimentare cu apa.

·  In zona de protectie cu regim sever sunt interzise toate activitatile mentionate pentru zonele III B si III A si pentru zona de restrictie, precum și: constructii sau amenajari care nu sint legate direct de exploatarea sursei si a instalatiilor; efectuarea de explozii si de excavatii de orice fel; depozitarea de materiale, cu exceptia celor strict necesare exploatarii sursei si a instalatiei; traversarea zonei de catre sisteme de canalizare pentru ape uzate, cu exceptia celor ce se colecteaza prin canalizarea aferenta obiectivului protejat. Dacă e vorba de o captare de suprafață sunt interzise și deversarea de ape uzate, chiar daca sunt epurate complet; navigarea si acostarea de ambarcatiuni, cu excepția unor cazuri special reglementate; pescuitul si scaldatul; recoltarea ghetii si moraritul pe apa, precum si adaparea animalelor.

În zonele de regim sever se iau măsuri speciale constructive si de exploatare: Nu trebuie să fie probleme de proprietate a terenului, nu se admit nici un fel de interventii asupra stratului de sol activ si depozitelor acoperitoare ale acviferului; se iau măsuri de protecție antiinundație; toate lucrarile vechi de excavatii deschise si galerii, canale, puturi, pilnii de explozii trebuie astupate sau luate alte măsuri pentru a preveni infiltrarea de posibili poluanți. Se admite folosința agricolă dar numai cu culturi de plante perene, păioase sau pomi fructiferi, dar fără utilizarea ingrasamintelor animale sau chimice si a substantelor fitofarmaceutice, fără irigare cu ape care nu sunt potabile; fără culturi care necesita lucrari de ingrijire frecventa sau folosirea tractiunii animale. Nu e admis pășunatul.

6.2 Prepararea apei potabile

Apele subterane sunt adesea de o calitate care permite utilizarea directă ca apă potabilă, fără prelucrare. Apa provenită din alte surse, cum sunt apele de suprafață, trebuie prelucrată în scopul potabilizării, complex de procese numite curent preparare sau tratare a apei.

Deja vechii egipteni foloseau sifonarea și filtrele pentru apă. Au urmat grecii, romanii, indienii.... Procedeele au variat - fierbere, filtrare, tratare cu argint... Evul mediu a dus la o decădere tehnologică și în acest domeniu, din care revenirea a început destul de târziu. În 1772 s-a introdus în Franța sterilizarea apei cu hipoclorit de sodiu și în 1829 a început la Londra folosirea "filtrului lent" utilizat și astăzi.

Metode convenționale de tratare a apei sunt : sedimentare, coagulare, filtrare (fizică sau biologică), apoi dezinfecție. Se mai folosesc opțional procedee de mineralizare, demineralizare, dezactivare, floculare mecanică, despumare etc. Filtrarea poate fi rapidă sau lentă, filtrare directă, filtrare cu presiune și cu vid, cu microsite și membrane.... Demineralizarea poate viza dedurizarea, deferizarea sau demanganizarea... De și remineralizările se fac adesea cu schimbători de ioni. Dezinfecția se face de regulă prin clorinare (cu clor, cu dioxid de clor, cu cloramină), dar și prin ozonizare, iodurare sau bromurare, sau cu argint, permanganat de potasiu etc.

Metodele avansate de tratare a apei cuprind: Adsorbție, aerare, cartuș filtrant, electrodializă, osmoză inversă, distilare, congelare, ultrafiltrare, ultraviolete etc.

Dezactivarea apei radioactive se poate face prin metode chimice (precipitare, coagulare), fizico-chimice (absorbție, schimbători de ioni) și fizice (evaporare).

Nu există metode aplicabile practic de a epura specific o anumită substanță. Prin urmare suntem nevoiți să epurăm nediscriminatoriu clase întregi de componenți ai apei, nu doar cei toxici, ceea ce duce și la îndepărtarea unor substanțe dorite, și mai ales la costuri mari și muncă multă, consum mare de reactivi, schimbare frecventă de filtre etc.

În România, prin HG 100/2002 de aprobare a normei de calitate a apelor NTPA 013 s-au definit următoarele trei tehnologii standard de tratare a apei pentru transformarea apelor de suprafață de categoriile A1, A2 și A3 în apă potabilă:

· Categoria A1: Tratare fizică simplă și dezinfecție (de exemplu: filtrare rapidă și dezinfecție).

· Categoria A2: Tratare normală fizică, chimică și dezinfecție [de exemplu: preclorinare, coagulare, floculare, decantare, filtrare, dezinfecție (clorinare finală)].

· Categoria A3: Tratare fizică, chimică avansată, perclorare și dezinfecție [de exemplu: clorinare intermediară, coagulare, floculare, decantare, filtrare prin adsorbție (pe cărbune activ), dezinfecție (ozonizare, clorinare finală)].

Printre substanțele chimic utilizate în tratarea apei se numără varul nestins, sulfatul de aluminiu, clorul, hidroxidul de calciu, soda caustică, dioxidul de carbon, carbonatul de sodiu, sulfatul feros și sulfatul feric, cărbunele activat praf sau granule, silicoflorura de sodiu, polielectroliți, amoniacul, fosfații, sulfatul de cupru, permanganatul de potasiu, hipocloriții, clorura de sodiu argilele etc. Deși sunstanțele sunt foarte diverse, elementul activ și mecanismul e comun mai multor categorii.

· Procedeele și etapele de tratare a apei

Stațiile de tratare a apei au structuri destul de diferite în funcție de dimensiuni, complexitate, tehnologii folosite etc. De asemenea există și ministații de tratare sau chiar dispozitive individuale. Totuși, etapele de tratare sunt de cele mai multe ori aceleași și principiile la fel.

Apa se prizează de regulă din lacuri de acumulare, mai rar din râuri, din zonă de protecție sanitară. Faptul că priza de apă nu e la suprafață și că există grătare face ca de regulă la stația de tratare, numită curent uzină de apă, să nu ajungă corpuri plutitoare sau solide mari. Ideal este ca înainte de tratare să o preepurezi prin trecerea printr-o porțiune de sol, fapt practicat în multe țări, unde apa prizată se injectează în sol superficial și la mică distanță se extrage și se introduce deja prepurificată în stația de tratare propriu-zisă. Iată pe scurt procesele la care este supusă apa brută în continuare pentru a deveni apă potabilă:

Sitarea este prima etapă a preparării apei. În stația de site, prin trecerea apei succesiv prin site cu ochiuri mari apoi mici și ulterior prin microsite, se îndepărtează corpuri plutitoare, pești, plancton și alte suspensii grosiere.

Sedimentarea se produce în decantoare, care pot fi liniare sau circulare. Aici apa staționează un anumit timp, în care suspensiile se depun gravitațional pe fundul decantorului, de unde sunt îndepărtate periodic. Pentru că nu toate substanțele particulate se depun sau ar dura prea mult, procesul este amplificat prin floculare și coagulare. În acest scop se introduc în apă reactivi cum sunt sulfatul de aluminiu, sulfatul sau clorura de fier, varul etc. Astfel particulele încărcate electric sunt legate și se formează agregate mai mari, neutre electric, care precipită.

Filtrarea este următoarea etapă, care se derulează în stația de filtre. Există mai multe tipuri de filtre, care folosesc nisip respectiv cărbune activ. Cele mai răspândite sunt filtru lent (englez) și filtrul rapid (american). Sunt de fapt bazine cu nisip pe care apa la parcurge de sus în jos, gravitațional, ieșind limpede. Filtrele se spală periodic pentru a îndepărta masa de impurități reținute. La "filtrul rapid" procesul de filtrare este mecanic, dar la "filtrul lent" este de fapt un proces mecanico-biologic deoarece în principal la suprafața filtrului se formează un strat colonizat cu alge, bacterii și protozoare, care contribuie activ la reținerea impurităților prin mecanisme chimice, enzimatice și bacterivore. .

Oxidarea este un procedeu suplimentar de îndepărtare a substanțelor poluante, care nu se aplică la orice stație de tratare. Oxidarea se face cu reactivi precum ozon, clor sau Cl2O. Ozonul distruge clorfenolii și alte substanțe ce afectează gustul apei. Clormetanii pot fi descompuși cu ultraviolete plus apă oxigenată. Cl2O reușește să oxideze și ce nu poate oxida clorul și ozonul. Eficiența oxidării este redusă dacă sunt prezenți acizi humici în apă. Pentru o oxidare eficientă trebuie știut ce poluanți sunt în apă. În cele de suprafață este greu, pentru că sunt mulți și se tot modifică. Oxidarea îndepărtează mulți compuși nedoriți, dar poate genera alții, cum sunt cetonele, acizii carboxilici etc.

Adsorbția este o metodă folosită la unele stații și se face pe oxid de aluminiu, pe rășini adsorbante sau pe cărbune activ (impropriu numită filtrare pe cărbune activ).

Stabilizarea apei cuprinde procedee destinate prevenirii modificărilor apei între preparare și utilizarea de către consumator, și anume evitării corodării conductelor sau precipitării / depunerilor în conducte. Ideal contra corodării este să se depună un fin strat de carbonat de calciu sau magneziu pe interior, dar asta depinde practic mult de pH, oxigen, bicarbonat etc. Dezacidifierea se aplică apelor acide, pentru a nu fi corozive. Se face prin aerare mecanică sau adăugare de reactiv sau trecere peste substanțe alcaline. Deferizarea sa demanganizarea se face în scopul îndepărtării acestor metale, care pot precipita în conducte sau crea probleme la consumatori. Prin introducere de oxigen, Fe2+ se transformă în hidroxid de fier 3+ puțin solubil. Asemănător se face și demanganizarea, care este stânjenită însă puternic dacă sunt prezenți în apă mult amoniu, clor sau substanțe organice. Există și metode biologice de deferizare și demanganizare, la care se folosesc bacterii.

Dedurizare / decarbonatare. Duritatea apei este carbonatică (dată de carbonații de calciu și magneziu) și necarbonatică (dată de sulfații, azotații și clorurile de calciu și magneziu). Apa dură nu e favorabilă sănătății dar dăunătoare multor folosințe practice (spălat, gătit, instalații de apă caldă etc.). De aceea, pentru potabilizare apa nu se dedurizează decât în cazuri excepționale. Se face însă pentru folosințe tehnice specifice, cum sunt încălzirea centrală, dializa renală etc. Distingem dedurizarea propriu-zisă, la care se extrage calciul și magneziul cu schimbători de ioni care cedează în schimb ioni de sodiu si hidrogen, sau decarbonatarea, prin care se elimină ionul bicarbonat, prin schimbător de ioni sau precipitare.

Dezactivarea apei se face în scopul îndepărtării compușilor radioactivi. Cel mai frecvent se folosesc schimbătorii de ioni.

Dezinfecția apei se practică la apele de suprafață, filtratul de mal, apele subterane din soluri fisurate, carstice, sau ce filtrează slab din alt motiv. Scopul este distrugerea agenților patogeni - bacterii, virusuri și paraziți, incluzând chistele. Dezinfecția apei poate avea efecte nedorite prin persistența în apa potabilă a unor substanțe folosite la tratarea ei sau subproduși a acestora, cum sunt clorfenolii, haloacetonitrilii sau trihalometanii (în cazul clorinării) respectiv aldehidele, fenolii și acizii carboxilici (în cazul ozonizării). De aceea metoda trebuie aleasă și în funcție de poluanții prezenți. Sunt mai multe posibilități de dezinfecție, dintre care prezentăm cele mai utilizate:

Clorinare gazoasă indirectă, cu clor gazos care se transformă întâi în soluție. Asigură și oxidarea diverselor substanțe organice și anorganice. Dezavantajul major este că se formează compuși secundari toxici (de exemplu trihalometani cum sunt cloroformul) , incriminați inclusiv pentru posibil efect cancerigen. O soluție de evitare a formării lor este prealabila tratare cu ultraviolete și ozon, procedeu controversat deoarece și ozonul dă produși secundari nedoriți. Apa ce se supune clorinării trebuie să fie curată în rest, altfel cea mai mare parte din clor se consumă în alte reacții decât cele vizate, de distrugere a microbilor. Un alt efect nedorit este cel al formării clorfenolilor, care afectează grav gustul chiar la concentrații infime de 1:20.000.000 ! În apă trebuie să mai rămână o cantitate de clor rezidual care să anihileze microbii ce mai impurifică apa pe parcurs pe rețea până la consumator, dar nu în exces deoarece alterează apa organoleptic și e și dăunător sănătății.

Cl2O are avantaje importante față de clorul gazos: pH-ul apei nu influențează utilizarea lui; are gust și miros propriu mai puțin deranjant ca și Cl2; nu reacționează cu fenolii și deci nu alterează organoleptic apa prin clorfenoli; E mai puțin reactiv cu compușii organici din ape și ca atare se consumă mai puțin pe direcții nedorite; formează mai puțini trihalometani și produse secundare. Dezavantajele sunt că reacționează cu acizii humici rezultând produși toxici chiar mutageni. În plus formează cloruri și clorați și alți compuși, mulți toxici. De aceea pe ansamblu nu se poate afirma că e mai bun dar nici clar mai rău decât clorul gazos.

Ozonizarea constă în tratarea apei cu ozon, oxidant puternic care are și el avantaje și dezavantaje față de clor. Avantaje: Necesită timp mai puțin pentru reacție (10 minute, față de 30 minute la clor); activitatea bactericidă este de 20 de ori mai puternică; nu este influențat de pH-ul apei; nu persistă în apă și nici nu dă produși remanenți (se degajă oxigen); nu produce clorfenoli și nu afectează nici în alt fel gustul. Dezavantaje: Nu are efect de durată, remanent în rețea; eficiența e afectată în prezența substanțelor organice, care "concurează" bacteriile pe care ar trebui să le atace; produce compuși toxici cum sunt ozonidele, greu de dozat...

Ultravioletele sunt o metodă de dezinfecție aplicabilă apelor foarte curate, deoarece depind de transparența apei. Trebuie aplicate în strat subțire și timp relativ îndelungat, fapt ce face metoda aplicabilă numai pentru volume relativ mici de apă. Se formează și anumite cantități de ozon, care la rândul lui dă derivați toxici, deci nici tratarea cu UV nu e perfect "curată".

Tratare cu argint: Necesită apă foarte curată și contact de mai multe ore a apei cu plăcile de argint. Este un bun dezinfectant dar aplicabil mai degrabă pentru a menține o apă sterilă după ce a fost deja dezinfectată.

Razele gamma sunt radiații electromagnetice, ionizate. Se folosesc mai rar pentru dezinfecție.

Ultrasunetele sunt vibrații mecanice de înaltă frecvență care pot ucide microorganismele. Sunt rar folosite.

La de dezinfecția apei trebuie ținut cont că virușii sunt mai rezistenți ca și bacteriile coliforme, dar mai puțin rezistenți ca protozoarele. Clorinarea obișnuită practic nu poate elimina Giardia de exemplu. Ca metode de dezinfecție, eficiența acestora scade în următoarea ordine: O3 > Cl2O > HClO > ClO- > cloramine.

·  Tratarea apei la nivel casnic

Pentru cei care nu au o sursă individuală de apă ce nu necesită tratare și nu au alimentare centralizată cu apă potabilă sau aceasta ajunge la ei în stare necorespunzătoare calitativ, s-au dezvoltat sisteme de uz casnic de potabilizare a apei. Gama de dispozitive este foarte largă, de la simpli schimbători de ioni pentru dedurizarea apei (pentru înlesnirea spălatului etc.) până la instalații complexe ce imită cele "industriale" de tratare a apei. Totuși, cele mai multe filtre de uz casnic se bazează pe trei procedee, prezentate în continuare:

Schimbătorii de ioni artificiali sunt dispozitive ce copiază procesul natural din sol prin care plantele extrag ionii de care au nevoie. Au o mare varietate constructivă și schimbă anioni ( azotat, sulfat și metale grele în schimbul clorului și hidroxilului pe care îl cedează în apă) sau cationi (rețin calciu și magneziu și cedează sodiu). Ei sunt teoretic regenerabili, dar cei de uz casnic sunt majoritatea capsulați în cartușe "de unică folosință" ce se aruncă la gunoi după epuizare din păcate. Dezavantajul este că aduc în ape alți ioni care nu sunt chiar inofensivi (sodiul). De asemenea există un risc important de contaminare bacteriană masei filtrului. Nu reține plumbul sub formă de particule și nici compușii organohalogenați și există riscul de a ceda substanțe din rășina-matrice (monomeri etc.).

Filtrele cu cărbune activ purifică apa prin adsorbția substanțelor dăunătoare în interiorul masei poroase de cărbune. Aceasta are o suprafață uriașă, de 1000 m2 / gram. Adică 5-12 g cărbune activ are suprafața unui teren de fotbal! El reține acizii humici, hidrocarburile, compușii organici halogenați, pesticidele nepolare, plumbul particule etc. Sunt regenerabile și performante. Procesul de adsorbție pe cărbunele activ este foarte complex și incomplet cunoscut. Marea lor problemă este reversibilitatea procesului, adică desorbția, uneori imprevizibilă, ce depinde de mulți factori și există ca risc mai ales când în apa de purificat sunt tot felul de poluanți sau sunt oscilații de pH, temperatură, compoziție. Unii poluanți pot să îi dezlocuiască pe alții și astfel să fie cedați în apa care de fapt nici nu îi mai conține de mult ci doar rămăseseră stocați în filtru. Alt dezavantaj este că și în aceste filtre se pot dezvolta microorganismele și de asemenea că nu rețin poluanți precum azotații, EDTA, unele săruri, pesticide polare...

Osmoza inversă este performantă, dar are ca dezavantaj faptul că demineralizează apa, eliminând și compușii a căror prezență e benefică. În plus s-au descoperit molecule ce reușesc să depășească cele mai bune membrane, inclusiv compuși toxici. Sistemul trebuie curățat des pentru a nu fi invadat de microorganisme.

Filtrele de apă - prieten sau dușman?

Filtrele sunt o soluție extremă, scumpă, temporară și imperfectă, oricât de performante ar fi. Ele nu fac bine nici mediului nici societății, pentru că în loc să protejăm apa visăm ca tehnica tot mai performantă s ne salveze, și din apă foarte poluată să iasă apă bună de băut. Tehnic nici nu e posibil, deoarece nici un filtru nu reține orice poluant, iar poluanții se schimbă mereu și se înmulțesc. Un filtru bun la ceva nu e bun la altă clasă de poluant. Un filtru imaginar care ar reține toate moleculele în afara celor de apă ar fi un dezastru pentru scopul de potabilizare a apei, căci furniza o apă distilată, improprie consumului uman, ce ar trebui apoi remineralizată.

Filtrele au și multe efecte secundare. Schimbătoarele de cationi rețin beneficul calciu și magneziu, introduc sodiu, potasiu sau ioni de hidrogen, argint și prezintă risc de contaminare bacteriană. Schimbătoarele de anioni introduc clor, argint și prezintă risc de contaminare bacteriană. Filtrele cu cărbune activ au riscul de "străpungere" (să lase poluanții să treacă) și prezintă risc de contaminare bacteriană, ca și filtrele mecanice și ca și osmoza inversă, care în plus demineralizează apa, dau debit mic și au randament redus, consumând multă apă brută pentru a obține apa "purificată".

"Testarea" clasică a filtrelor, așa cum e prezentată în majoritatea prospectelor și reclamelor, este un nonsens, deoarece rezultatele depind direct de compoziția apei brute ce se supune filtrării. Un test ar trebui să spună exact de la ce apă pleci și ce apă iese, rezultate ce nu poate fi pur și simplu transpus pentru o altă apă. Și chiar atunci rămâne incertitudinea dată de filtrele de carbon activ.

Dacă totuși sunteți obligați de împrejurări să cumpărați un filtru casnic, trebuie urmărit ca acesta să îndeplinească un procent cât mai mare din următoarele criterii: să nu îndepărteze complet calciul și magneziul; să înlăture plumbul, cadmiul și alte metale grele; să poată elimina azotații chiar când crește brusc concentrația lor; să rețină hidrocarburile policiclice aromatice, hidrocarburile halogenate și alte asemenea substanțe organice dăunătoare; să nu introducă argint în apă; să nu introducă mult sodiu în apă.

Sfaturi practice pentru cei siliți să utilizeze filtre casnice:

- Respectați cu strictețe durata de funcționare înscrisă pe cartuș și faceți schimbul la timp, altfel nu doar că nu mai reține poluanții, dar posibil să îi reintroducă în apă pe cei reținuți anterior!

- Apa filtrată nefolosită imediat trebuie fiartă și apoi pusă la frigider, altfel e mediu excelent de dezvoltare a microorganismelor.

- După schimbarea cartușului / setului filtrant, primii litri de apă produsă trebuie aruncată.

- Regenerați sau schimbați cartușele filtrante dacă au stat nefolosite zile / săptămâni întregi, deoarece riscul de contaminare bacteriană este foarte ridicat.

- Nu încercați să reutilizați cartușe vechi

- Nu lăsați cartușele să se usuce. Ca să funcționeze, schimbătorul de ioni trebuie să fie "umed".

- Evitați filtrele ce folosesc argint ca mijloc de dezinfecție

- Colorarea apei în gri înseamnă carbon activ fabricat prost, dar este nepericulos pentru sănătate. Înlocuiți cartușul.

- Afectarea gustului sau mirosului apei este indiciu clar că ceva nu e în regulă!

·  Tratarea apei în condiții de teren

În situații când trebuie consumată apă dintr-o sursă de suprafață sau una subterană dubioasă, se recurge la mijloace de teren de purificare a apei. Există filtre speciale de dimensiuni relativ mici (câțiva litri) cu care se poate obține apă de băut pentru un grup restrâns. Mai sunt pastile de dezinfecție (permanganat, perogen) dar trebuie mare atenție la dozaj. Apa se poate filtra în filtre improvizate cu nisip și cărbune și fierbe pentru dezinfecție.

·  Fântânile

Apa din fântâni este în principiu bună direct de consum dacă apa freatică din zonă nu este contaminată și fântâna bine construită și întreținută. Există norme precise în acest sens. Fântâna trebuie amplasată departe de latrină sau grajd, pe cât posibil mai sus sau la același nivel. Pereții interiori trebuie să fie din tub de beton sau piatră iar la exterior vecinătatea imediată impermeabilizată contra infiltrațiilor. Fântâna trebuie să fie închisă / acoperită pentru a o feri de impurități iar găleata să atârne în timpul nefolosirii și lanțul / cablul să aibă limitator pentru a nu ajunge găleata la fundul fântânii și a tulbura apa. Calitatea apei din fântână trebuie verificată periodic și fântâna trebuie tot periodic golită, curățată și dezinfectată cu clor.

6.3 Transportul, stocarea și distribuția apei potabile

Apeductele au apărut încă din China și Roma antică. În evul mediu le-au utilizat arabii, dar în Europa s-a reluat uzul lor numai în secolul XII. Unele aveau deja din timpul romanilor debite importante și lungimi de zeci de kilometri.

La ora actuală există apeducte de lungimi impresionante. În SUA; ape pentru New York este adusă de la 190 km, pentru Los Angeles de la 390 de km iar pentru San Francisco de la 500 km!

În multe orașe occidentale, castelul de apă este un veritabil castel ca arhitectură și poziție urbanistică. La noi multe rezervoare sunt mai "anonime" în mediul urban, subterane sau la nivelul solului. Rezervoarele clasice cel mai des folosite în România în mediul rural și industrial sunt cele suspendate sferice sau tronconice inverse.

Conductele folosite la alimentarea cu apă sunt din fontă sau oțel, mai rar din polietilenă, sticlă sau ceramică. Materialul trebuie testat și autorizat, pentru a asigura că nu reacționează cu apa sau nu cedează substanță către aceasta. În multe țări mai sunt rețele de apă din țevi de plumb, și pentru riscul de poluare sunt țări în care legea prevede chirii mai mici la acele clădiri dacă se dovedește că apar concentrații de plumb mai ridicate în apă sau chiar pentru simplul fapt că rețeaua e cu țevi de plumb. În alte țări utilizarea plumbului fusese interzisă încă din secolul XIX. De asemenea nu se admit țevi de azbociment. Unele materiale plastice s-au dovedit atacabile de enzime bacteriene, devenind mediu de cultură pentru microorganisme. Trebuie ca materialul să fie absolut inert din punct de vedere biologic.

Principiul de construcție a rețelei de apă potabilă poate fi cel terminal (ca ramurile unui copac) sau cel inelar, care are avantajul că o întrerupere pe o conductă nu înseamnă automat privarea de apă a tuturor celor situați distal de acel punct. Rețeaua trebuie să fie bine protejată, să nu înghețe, să nu fie avariată la alte lucrări, să nu treacă paralel sau pe sub cea de canalizare, pentru a evita posibile exfiltrații și contaminări.

Ca principiu de funcționare, o rețea de distribuție a apei poate fi gravitațională sau presională (bazată pe pompare). Totdeauna rețeaua trebuie să fie sub presiune, pentru ca în caz de neetanșietăți apa să iasă din ea și să nu se poată infiltra din exterior substanțe contaminante. Presiunea se asigură în rețea suplimentar cu unde e nevoie. Pe rețea se intercalează și rezervoare. Acestea trebuie atent protejate, curățate periodic etc.

Calitatea apei din rețea trebuie supravegheată de către autoritățile sanitare și de către furnizor. Se prelevează probe periodic de la uzina de tratare, de pe parcursul rețelei și de la robineți ai consumatorilor. Pentru a contracara eventualele impurificări trebuie ca în cele mai depărtate puncte să mai fie în apă urme de clor, dar nici prea mult. De aceea sunt dezavantajele rețelele foarte lungi sau asimetrice de distribuție.

Defecțiunile la rețeaua de apă trebuie reparate operativ și cu precauții pentru a reduce contaminarea. După întreruperi sau nefolosire mai îndelungată a unui robinet, apa trebuie lăsată un timp să curgă pentru a se elimina impurități din rețeaua apropiată.

În scop de evidență, consumul de apă se contorizează cu apometre.

· Aparate de stabilizare a apei?

Diverse firme au lansat aparate ce pretind că previn efectele negative ale apei dure, "stabilizând" carbonații de calciu și magneziu în apă astfel încât să nu se mai depună în conducte. De fapt aceste aparate obțin asta prin adăugare de fosfați, silicați și polifosfați, ceea ce înseamnă o importantă poluare. În plus nu funcționează la temperaturi ridicate sau dacă apa în cauză rămâne mai mult timp în acele conducte / recipienți. Soluția mai simplă este ca apa dură caldă să nu treacă de 650C, și atunci nu se depune. Se studiază și metode fizice de stabilizare, cum sunt tratarea cu ultraviolete, câmpuri electromagnetice, ultrasunete etc. rezultatele sunt încă neclare și puțin concludente, unele aparate lansate cu mare pompă pe piață dovedindu-se fără efect notabil.

· Apa îmbuteliată - o alternativă?

În ultimele decenii a crescut masiv consumul de apă minerală carbogazoasă, apă plată, apă de masă, băuturi răcoritoare etc. în locul apei potabile de la rețea, a cărei calitate a scăzut sau în care oameni nu mai au încredere. Omul de fapt nu are nevoie de apă minerală. O alimentație corectă asigură aportul suficient din toate microelementele necesare. Consumul de apă minerală în sine nu e în principiu dăunător, deși apa plată ar fi preferabilă celei carbogazoase. În plus trebuie atenție la diverși factori, în special compoziția acelei ape: Să aibă cât mai puțin sodiu, că oricum prin alimentație ingerăm exces; să nu aibă radioactivitate ridicată sau arsen mai mult dacă o consumăm ani în șir; ambalajul să fie din material perfect inert, căci sunt unele mase plastice care pot ceda substanțe nedorite în apă sau sunt mediu bun pentru microorganisme.... Bioxidul de carbon are efect conservant, de aceea apa plată are termen de garanție mai redus. Sticlele destupate trebuie ținute la frigider pentru a evita înmulțirea microorganismelor. pentru sugari și bolnavii hipertensivi sau cu afecțiuni renale etc. trebuie mare atenție la alegerea apei minerale.

7. ÎNCHEIERE

În această broșură am trecut pe scurt în revistă aspecte esențiale ale relației apei cu sănătatea omului și alte informații despre apa potabilă. Detalii mai multe se găsesc în tratate de igienă și în lucrări tehnice de profil. Bibliografia selectivă pentru întreaga serie de broșuri este reprodusă în fasciculul nr. 10 al seriei de broșuri ECOAQUA. Pentru a vedea ce se întâmplă cu apa după ce omul o folosește (consumptiv sau nu), vă invităm la lectura următorului fascicul din seria ECOAQUA; și anume broșura "Epurarea Apelor".