SĂ CUNOAŞTEM APA

broşură editată în cadrul proiectului ECOAQUA XXI - promovarea calităţii apelor Someşului Mic, Crişului Repede şi Crişului Negru prin întărirea parteneriatelor de mediu, derulat de CLubul Ecologic "Transilvania" în parteneriat cu Fundaţia "EcoTop" şi Clubul de CIcloturism "NAPOCA", cu sprijinul consorţiului Parteneriatul de Mediu în Europa Centrală format din Fundaţia pentru Parteneriat Miercurea-CIuc şi Hungarian Environmental Partnership Foundation.

CUPRINS

CUVÂNT ÎNAINTE

INTRODUCERE

APA ÎN MEDIUL ÎNCONJURĂTOR

APA ŞI BIOSFERA

APA ŞI OMUL

ÎNCHEIERE

CUVÂNT ÎNAINTE

Problema apei este tot mai acută în ţară şi în lume. Ştiinţele şi tehnologiile au progresat mult, dar şi populaţia globului, exploatarea resurselor şi poluarea au crescut continuu, astfel că asigurarea cantitativă şi calitativă a apei pentru colectivităţile umane, în ciuda eforturilor deosebite pe plan naţional şi internaţional, nu este nici pe departe "rezolvată" şi nici măcar aproape de rezolvare. În plus, se conştientizează tot mai mult aspectul ecologic şi se impune abordarea globală şi integrată a problemei apei, şi nu prin viziuni predominant sectoriale şi tehniciste ca până acum. Noile provocări impun noi abordări iar specialiştii de oferă, dar ca ele să fie preluate şi puse în aplicare este nevoie de o apreciabilă transformare în percepţia şi gândirea oamenilor în general şi a factorilor care conduc elaborarea şi implementarea politicilor de ape în particular, de la primari şi consilieri locali la miniştri şi parlamentari, de la directori de agenţi economici la cadre didactice, ziarişti, conducători de diverse instituţii şi organizaţii şi alţi lideri sau formatori de opinie.

Aceste transformări necesare în modul de abordare a problematicii apei au început de mai multe decenii în statele dezvoltate. Apa fiind o problemă globală, decalajele trebuie recuperate şi eforturile la nivel internaţional coordonate. De aceea, Organizaţia Naţiunilor Unite, prin organisme specializate precum Organizaţia Mondială a Sănătăţii, Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu, FAO, UNDP şi altele promovează noile abordări necesare unei dezvoltări durabile, inclusiv cu privire la apă. Uniunea Europeană, prin Directiva-Cadru nr. 60 / 2000 privind Apa, a dat un impuls şi un important cadru comun de acţiune către ţările europene, inclusiv cele candidate, printre care se numără şi România. Numeroase acte normative în domeniu au fost adoptate sau revizuite în ultimii ani, iar procesul este în continuare în plină desfăşurare, calendarul fiind chiar fixat prin documentul de poziţie al României la Capitolul 22 de negociere privind aderarea la UE şi detaliat în documentele guvernului şi Ministerului Apelor şi Protecţiei Mediului. Greul va fi desigur punerea în practică a noilor standarde şi prevederi legislative, proces programat eşalonat până în anul 2022.

Eforturile de adaptare a legislaţiei şi punerea ei în aplicare nu trebuie considerate ca fiind determinate exclusiv sau predominant de factorii amintiţi, pentru că sunt valabile în orice conjunctură politică, economică sau socială internă şi internaţională, deoarece problemele apei sunt serioase şi comunităţile umane ca şi natura pe ansamblu au nevoie indispensabilă de ape sănătoase şi îndestulătoare pe ansamblul României, altfel neexistând şanse reale de dezvoltare durabilă.

Toată această transformare necesară implică un efort dificil dar important, la care va trebui să contribuie întreaga societate. Într-o perioadă cu atâtea schimbări şi greutăţi desigur că nu este uşor să se obţină acceptanţa şi mobilizarea publicului, autorităţilor locale, factorilor politici şi economici. Este nevoie în primul rând de o largă informare, deoarece problema nu e nici pe departe conştientizată real la toate nivelele sociale şi mai ales nu se cunosc detaliile, conexiunile şi implicaţiile complexe, sursele de expertiză, soluţiile potenţiale, posibilităţile de acţiune, exemplele de succes sau cauzele eşecurilor altora, din care s-ar putea învăţa multe. Iar o dată acest gol umplut, va trebui în al doilea rând un lung efort de mobilizare la acţiune la nivelul întregii societăţi.

Vasta acţiune de informare şi mobilizare necesară depăşeşte posibilităţile autorităţilor de resort şi oricum ar fi de nedorit şi neeficient ca această necesară schimbare să fie percepută ca venită "de sus" şi să declanşeze prin aceasta o rezistenţă suplimentară a structurilor şi mentalităţilor. Soluţia mai bună este o gamă largă de eforturi multiple şi sinergice din partea tuturor celor care ştiu, vor şi pot face ceva.

De aceea, organizaţiile neguvernamentale de mediu au decis să se implice şi să contribuie după puterile lor la umplerea acestui gol de informare şi de militare activă pentru APĂ. Clubul Ecologic "Transilvania" în parteneriat cu Fundaţia "EcoTop" şi Clubul de Cicloturism "NAPOCA" au plăcerea să vă ofere un set de 10 broşuri dedicate problemelor apei. Ele au fost editate în cadrul proiectului ECOAQUAXXI - promovarea calităţii apelor Someşului Mic, Crişului Repede şi Crişului Negru prin întărirea parteneriatelor de mediu, derulat cu sprijinul consorţiului Parteneriatul de Mediu în Europa Centrală format din Fundaţia pentru Parteneriat Miercurea-Ciuc şi Hungarian Environmental Partnership Foundation.

Prezentul set de broşuri face o prezentare generală a, a importanţei si şi a problemelor care o ameninţă apei (fasciculul prezent, cu nr.1), apoi abordează mai detaliat apele de suprafaţă (fasciculul 2), apa potabilă (fasciculul 3) şi epurarea apelor (fasciculul 4). În continuare, broşurile din seria ECOAQUA se opresc pe rând, cu rol de studiu de caz, asupra calităţii apei Someşului Mic (fasciculul 5) şi a Crişului Repede şi Crişului Negru (fasciculul 6), respectiv asupra apei Clujului (fasciculul 7) şi apei Oradiei (fasciculul 8). În fasciculului 9 relaţia omului cu apele - politici publice, dileme şi posibilităţile fiecăruia de a contribui la rezolvare. Al 10-lea fascicul e dedicat proiectului ECOAQUA XXI şi unor anexe de interes.

Această serie de broşuri este destinată în principal primarilor şi consilierilor locali şi judeţeni, ONG-urilor de mediu, parlamentarilor, studenţilor, cadrelor didactice, funcţionarilor publici din administraţia locală şi judeţeană şi ziariştilor interesaţi de problemele apei. Abordarea este un compromis între una strict ştiinţifică şi una de popularizare, nefiind deci destinată publicului larg în general şi nici experţilor, ci celor care, fără a fi specialişti în ape, au un nivel de instruire peste medie şi interesul de a aprofunda şi înţelege problematica atât de complexă a apei. Spaţiul desigur nu a permis decât o abordare ultrasintetică a diverselor capitole, cu rol de trecere în revistă, rămânând ca cititorul să aprofundeze opţional diversele subiecte în monografii şi publicaţii de specialitate dedicate subdomeniilor respective. De asemenea, specialiştii dintr-un anumit domeniu vor găsi poate aspecte interesante din alte domenii, care să îi incite la o mai largă sau o nouă abordare. Pentru publicul larg am destinat o serie de pliante şi materiale video cu caracter informativ-educativ care să ducă mesajul nostru şi celor la care nu putem ajunge cu aceste broşuri din motive de tiraj sau de capacitate şi disponibilitate de a le studia şi înţelege.

În broşuri se întâlnesc abordări din unghiul geografiei, fizicii, chimiei, ingineriei civile, biologiei, medicinei etc., cu accent pe abordările ecologice şi interdisciplinare. Deşi avem convingerea că omul trebuie tratat obiectiv ca o parte din vastitatea naturii, am menţinut o abordare cu accent pe necesităţile de apă ale colectivităţilor umane, deoarece în această formă mesajul nostru este mai uşor perceput de cei nefamiliarizaţi cu abordarea ecologică şi totodată pentru că omul rămâne cel mai mare beneficiar dar şi cea mai mare ameninţare la adresa apelor şi tot el este cel chemat să intervină activ în acest domeniu.

Publicaţiile de faţă sunt bazate pe consultarea unei vaste literaturi de specialitate, predominant monografii străine recente şi lucrări editate cu girul unor organizaţii internaţionale de prestigiu sau ca urmare a unor conferinţe internaţionale de referinţă. Nefiind propriu-zis o lucrare ştiinţifică, nu a fost indicată prin indici sau note de subsol sursa fiecărei afirmaţii în parte, dar toate cele scrise sunt preluate sau susţinute de lucrările din bibliografia selectivă indicată, pe care le ţinem la dispoziţia celor interesaţi. Unde există păreri contradictorii în literatură - şi sunt destule cazuri - am reţinut părerile majoritate sau mai recente, de regulă însă cu indicarea caracterului încă incert sau controversat.

Seria ECOAQUA nu se doreşte o analiză de pe poziţii riguros independente, ci este o un set de publicaţii militante, produse de organizaţii neguvernamentale de protecţia mediului care activează pentru trecerea de la abordarea predominant hidrotehnică la abordarea predominant ecologică a problematicii apei, în concordanţă cu concluziile ştiinţei şi tendinţele mondiale. Totuşi abordarea nu este propagandistică, ci ne propunem să oferim cititorului o imagine succintă dar cât mai obiectivă şi riguroasă asupra actualei situaţii a cunoaşterii apei şi problematicii ei, asupra dezbaterilor şi tendinţelor pe plan mondial şi asupra soluţiilor posibile, evitând pe cât posibil afirmaţii sau concluzii nefundamentate ştiinţific sau scoase din context şi absolutizate sau prezentate cu iz emotiv sau senzaţional cum din păcate se întâmplă foarte frecvent în mass-media dar şi în rândul oamenilor politici sau organizaţiilor neguvernamentale.

În ciuda principiilor consacrate legislativ prin Legea Protecţiei Mediului şi prin Legea Liberului Acces la Informaţiile de Interes Public, am întâlnit numeroase obstacole în obţinerea datelor necesare întocmirii prezentelor broşuri şi elaborarea lor a fost mult întârziată şi în final făcută sub o mare presiune a timpului. De aceea, cu tot efortul depus de a ne documenta cât mai bine, există probabil şi neclarităţi, inexactităţi sau chiar greşeli pentru care ne cerem scuze anticipat şi care rugăm insistent a ne fi semnalate pe coordonatele indicate pe copertă în vederea corectării lor în cadrul ediţiei a doua a acestei serii de broşuri, ediţie care se impune evident şi din alt cauze, printre care amintim apropiatele modificări în Legea Apelor şi alte acte normative importante şi preconizatei reorganizări a unor instituţii de bază cu atribuţii în domeniul apelor.

În final ne exprimăm mulţumirile noastre pentru sprijinul tuturor instituţiilor care ne-au permis accesul la documente sau au răspuns întrebărilor noastre: Compania Naţională Apele Române / Direcţia Apelor Someş-Tisa, Inspectoratul de Protecţia Mediului Cluj, Universitatea de Medicină şi Farmacie "Iuliu Haţieganu", Institutul de Cercetări Biologice Cluj-Napoca, Universitatea "Babeş-Bolyai", Institutul de Igienă şi Sănătate Publică Cluj-Napoca, Consiliul Judeţean Cluj, Academia Română / Comisia pentru Ocrotirea Monumentelor Naturii, Direcţia de Sănătate Publică Cluj, Regia Autonomă Judeţeană de Apă-Canal Cluj, pentru broşurile dedicate problemelor Someşului şi apei Clujului, şi respectiv Universitatea din Oradea, Direcţia Apelor Crişuri, Regia Autonomă APATERM Oradea şi Centrul Regional de Supraveghere Ecologică "Munţii Apuseni", pentru informaţiile legate de apa Crişurilor şi apa Oradiei, şi desigur încă o dată Fundaţiei pentru Parteneriat căreia, ca finanţator al proiectului ECOAQUA , i se datorează apariţia acestui set de broşuri care sperăm să fie o lectură interesantă, informativă şi utilă unor categorii cât mai largi şi să contribuie la o mai bună înţelegere, protecţie şi gestionare a factorului esenţial de mediu care este APA.

INTRODUCERE

Anticii considerau apa ca origine a tuturor lucrurilor, fruct al dragostei dintre pământ şi cer. Concepţiile au evoluat, dar nimeni nu poate contesta rolul deosebit al substanţei pe care Leonardo da Vinci o numea “seva vieţii pe pământ”.

Englezii o numesc water germanii Wasser, francezii eau, spaniolii şi portughezii agua, ruşii voda, italienii acqua, arabii mayah, chinezii shui, danezii vand, finlandezii vetta, grecii hydor, hawaienii wai, evreii mayim, indienii pani, olandezii water, indonezienii air, japonezii mizuk, norvegienii vann, polonezii woda, suedezii vatten, maghiarii viz, turcii su, celţii suire.... în esperanto se numeşte akvo, în latină aqua, în sanscrită udan....

Importanţa apei se evidenţiază în multe domenii: Stă la baza existenţei biosferei; e mediu de viaţă pentru plantele acvatice; are energie cinetică şi potenţială utilizabilă pentru om şi necesară naturii; e principalul agent de modelare a reliefului; e agent de răcire în tehnică dar şi în natură; e materie primă în economie; e cale de transport pentru ambarcaţiuni dar şi pentru substanţe dizolvate; e mijloc de igienă pentru spălat şi pentru diluat şi îndepărtat poluanţi; e agent terapeutic (băi, cure de ape minarale...)...

Toate aceste roluri şi destule altele le îndelineşte apa. E timpul să aflăm mai multe despre ea.

APA ÎN MEDIUL ÎNCONJURĂTOR

2.1 Apa în univers

Până nu demult se credea că apă există numai pe planeta noastră. Cercetările recente au demonstrat, prin metoda spectroscopiei, prezenţa indubitabilă a apei în univers, atât în formă gazoasă (vapori), cât şi în formă solidă (gheaţă).

Apa moleculară apare în norii circumstelari şi interstelari şi este un constituent important al cozii unor comete (de exemplu Halley). De asemenea, apare la suprafaţa stelelor mai puţin fierbinţi (“giganţi roşii”), unde sunt întrunite cerinţele speciale pentru existenţa moleculei de apă ( presiune ridicată, temperatură relativ joasă şi radiaţie ultravioletă redusă).

În sistemul nostru solar, planeta Marte are, în calotele polare, mari cantităţi de apă, iar relieful tipic pentru foste albii de râu indică existenţa unei perioade cu apă lichidă. Pe Venus, procentul ridicat de deuteriu atmosferic a permis afirmarea existenţei, în trecut, a apei. Sateliţii marilor planete de la periferia sistemului solar au şi ei apă (solidă), Mirinda (satelit al lui Uranus) fiind constituit aproape exclusiv din gheaţă. Astfel, găsirea apei pe alte planete, care părea cândva un mit, este astăzi obiect de cercetare febrilă.

2.2 Apa pe Terra

Originea apei terestre este destul de controversată. Se susţine că ea e exista de la începutul formării Pământului dar nu în formă lichidă şi nici ca vapori în atmosferă, ci legată în roci. Ea a fost eliberată treptat ca vapori de rocile fierbinţi împreună cu bioxid de carbon, formând a doua atmosferă (cea iniţială, de heliu şi hidrogen, de la formarea pământului, se persupune că ar fi fost rapid "măturată" de vântul solar). Când răcirea scoarţei a progresat destul, apa s-a condensat, au apărut ploile şi s-au format mările, iar aportul de apă din adâncimi a continuat prin emanaţiile vulcanilor.

Pământul este unicul loc cunoscut în care apa apare cert şi în formă lichidă. Este rezultatul convergenţei mai multor factori, mici modificări putând duce la dispariţia apei lichide şi deci a vieţii: o variaţie de numai +/- 5% a distanţei faţă de Soare, sau o variaţie a intensităţii sau compoziţiei spectrale a radiaţiei acestuia, sau modificarea compoziţiei atmosferei planetei noastre.

Apa de pe Terra e o cantitate constantă, pe care nu o putem influenţa, spre deosebire de alte resurse cum e peştele sau cheresteaua, pe care teoretic le putem înmulţi, sau altele precum combustibilii fosili (cărbune, petrol, gaz natural) pe care acum omenirea le reduce constant prin consum. Putem însă să îi alterăm calitatea şi o facem din plin. Şi chiar şi cantitativ, deşi teoretic ar fi pe pământ destulă apă pentru omenire, pentru prezent şi viitor, la o privire mai detaliată vedem că ea este adesea e la locul nepotrivit, la timpul nepotrivit, în forma nepotrivită sau cantitatea nepotrivită pentru necesităţile noastre actuale, care au evoluat adesea ignorând faptul că apa nu e oriunde oricând oricum şi oricât la dispoziţia noastră. Cu toate acestea, omul modern încearcă să ajusteze aceşti factori în interesul său şi să determine unde, când, câtă şi ce fel de apă să existe şi să îi servească interesele. El trece prea adesea cu vederea că şi chiar într-o concepţie antropocentristă, resursele Terrei - inclusiv apa - nu sunt o moştenire de la părinţi ci doar un împrumut de la copii noştri, iar într-una mai ecologică noi suntem doar simpli beneficiari fericiţi ai apei, alături de alte specii. Dincolo de concepţii filozofice şi etice, ştiinţa demonstrează că dacă abuzăm de apă lovim alte specii, natura şi mediul în general şi că, deşi ne-am proclamat cu trufie în luptă cu natura şi chiar învingători şi stăpâni ai ei, suntem de fapt parte a ei şi dependenţi de ea, şi că abuzul de cantitatea şi calitatea apei în dauna altor specii sau echilibrului din mediu e de fapt un rău care ni-l facem nouă înşine şi mai ales generaţiilor viitoare. Pentru a avea apa dorită fără a compromite dezvoltarea durabilă, va trebui mai întâi să o cunoaştem şi să o înţelegem, deoarece aparent banala apă este de fapt un întreg univers.

2.3 Hidrosfera

Apa de pe planeta noastră formează un veritabil înveliş al Terrei, pe care îl numim hidrosferă, şi care e în strânsă relaţie şi interpătrunderi cu alte "învelişuri": cel gazos, pe care îl numim atmosferă, cel solid, al rocii de la suprafaţa continentelor sau fundul oceanelor, pe care îl numim litosferă, sau cel viu - biosfera. Hidrosfera e formată din trei mari compartimente: Apa din atmosferă (numită apă meteorică), apa de la suprafaţa pământului (numită apă de suprafaţă) şi apa de sub suprafaţa acestuia (numită apă subterană).

Apele de suprafaţă cuprind mările şi oceanele, lacurile şi bălţile (toate fiind ape stătătoare) şi apele de şiroire şi râurile (cu diversele lor denumiri în funcţie de dimensiune - pârâu, râu, fluviu...), care sunt ape curgătoare. O categorie distinctă de ape de suprafaţă sunt cele în stare solidă. Mari suprafeţe de pe pământ sunt acoperite sezonier sau permanent de zăpadă sau gheaţă. Gheaţa acoperă temporar suprafaţa multor râuri şi lacuri şi mări în zone de coastă, dar şi în mod permanent suprafeţe din munţii înalţi (gheţari alpini) sau din zone polare, formând gheţari continentali (de exemplu calota de gheaţă antarctică sau groenlandiană) sau banchize la suprafaţa mărilor polare (banchiza arctică, cele din jurul continentului antarctic) din care se desprind aisberguri ce se topesc lent şi uneori sunt duse în derivă de curenţii marini până în zone calde.

Din multitudinea de ape naturale, omul a intervenit asupra unora care le denumim modificate antropic (de obicei râuri care au fost regularizate) şi chiar a creat el ape stătătoare sau curgătoare artificiale, cum sunt lacurile numite curent de acumulare sau respectiv canalele. Se face şi o distincţie importantă în funcţie de conţinutul de săruri dizolvate în apă: Mările şi oceanele precum şi unele lacuri sunt ape sărate, iar râurile şi majoritatea lacurilor au apă dulce.

Apa subterană poate fi şi ea apă dulce sau apă sărată. După adâncime distingem ape ape freatice şi ape de profunzime. Ele se află de regulă în dinamică, în legătură cu apele de suprafaţă, dar sunt şi unele bine izolate de milenii pe care le numim ape fosile. Apele subterane exploatabile de către om se numesc acvifere. Omul a început şi el să influenţeze apele subterane naturale tot mai mult şi chiar să creeze acvifere artificiale. În sol există şi apă în formă solidă. În zone temperate apa îngheaţă iarna până la o adâncime de la câţiva centimetri la câţiva metri, dar în munţi înalţi şi mai ales în zonele arctice şi antarctice, pământul e îngheţat continuu de milenii pe adâncimi ce pot ajunge la sute de metri, acea apă numindu-se permafrost. Uneori în vara arctică respectiv australă se topeşte un strat subţire al suprafaţă, dar în profunzime apa rămâne în stare solidă.

2.4 Hidrologia - ştiinţa apei

Marea importanţă şi complexitate a problemei apei a determinat conturarea unei ştiinţe distincte dedicate apei - hidrologia. S-au dat zeci de definiţii ale hidrologiei şi tot nu există un consens general, deoarece hidrologia este de fapt o familie de ştiinţe, un teren deosebit de vast, la intersecţia ştiinţelor naturale cu cele inginereşti, vecin şi cu ştiinţele economice, matematice, sociale etc. O putem încadra în principal în cadrul ştiinţelor naturale, subgrupa geoştiinţelor, dar în formele ei de hidrologie aplicată aparţine mai degrabă altor categorii. E strâns legată de fizică, chimie, biologie, geologie, mecanica fluidelor, matematică, statistică etc.

Putem deosebi diverse subramuri: meteohidrologia (ştiinţa apei atmosferice, înrudită cu meteorologia şi climatologia), potamologia (ştiinţa râurilor), limnologia (ştiinţa lacurilor), criologia (ştiinţa despre zăpadă şi gheaţă, cu subdiviziuni precum glaciologia şi nivologia) şi oceanologia (ştiinţa mărilor şi oceanelor), hidrogeologia (ştiinţa apelor subterane, înrudită cu geologia, geohidrologia şi geomorfologia), biohidrologia (ştiinţa apei în lumea vie, înrudită cu biologia, hidrobiologia, ecologia, silvicultura etc.).

Când accentul este pe studiul fizico-geografic al maselor de apă vorbim de hidrografie (legat de râuri şi lacuri) respectiv de oceanografie (mări şi oceane). Distingem hidrologie cantitativă şi calitativă, iar cea care se ocupă de măsurători de debite o numim hidrometrie. Putem deosebi discipline de graniţă cum sunt mecanica fluidelor, ingineria hidraulică, dreptul apei, igiena apei, economia, politica şi managementul resurselor de apă, hidroenergetica, irigaţiile, navigaţia, controlul eroziunii, hidrotehnica, controlul poluării, hidrogeografia, ştiinţele sportive despre sporturile acvatice, tehnologiile de epurare şi depoluare etc. etc.

Istoria hidrologiei ca ştiinţă începe încă din antichitate. Trebuie să nu uităm ce realizări practice deosebite avuseseră multe popoare vechi, cum au fost marile sisteme de igigaţie ale egiptenilo şi mesopotamienilor, apeductele romane, sistemele de alimentaţie cu apă şi drenaj ale civilizaţiei de pe Indus, sistmeele chinezeşti de irigaţie, canale şi protecţie contra inundaţiilor etc. Evoluţia hidrologiei se poate grupa orientativ în câteva mari perioade: a speculaţiei (din antichitate până la 1400); a observaţiei (1400-1600); a măsurătorilor (1600-1700); a experimentării (1700 - 1800), a modernizării (1800 - 1900), a empirsmului (1900 - 1930), a raţionalizării (1930 - 1950), a teoretizării (după 1950). DIntre numeroasele personalităţi ale ştiinţei care s-au ocupat de ape merită amintiţi Thales din Milet, Platon, Aristotel, Seneca, Plinius cel Bătrân, Marcus Vitruvius (primul care a înţeles şi descris corect o parte din ciclul apei în natură), Leonardo Da Vinci, Einstein.....

Numeroase organizaţii şi instituţii se ocupă pe plan naţional, regional şi mondial de probleme de apă. Iată câteva exemple: Asociaţia Internaţională de Hidrologie Ştiinţifică (IASH, fondată în 1922); Societatea Internaţională de Hidrologie şi CLimatologie Medicală (ISMHC, fondată în 1922); Asociaţia Internaţională de Cercetări Hidraulice (IAHR, fondată în 1935); Asociaţia internaţională a Hidrogeologilor (fondată în 1960); Asociaţia Internaţională de Meteorologie şi Fizica Atmosferei (IAMAP, fondată în 1922); Asociaţia Internaţională de Oceanografie Fizică (IAPO, fondată în 1919); Asociaţia Internaţională de Limnologie Teoretică şi Aplicată (IAL, fondată în 1922); COmisia Internaţională pentru Irigaţii şi Drenaje (ICID, fondată în 1950); COmisia Internaţională a Marilor Baraje (ICOLD, fondată în 1928); Biroul Hidrografic Internaţional (IHB, fondat în 1921) şi multe altele. Importante sunt organismele specializate ale ONU, cum sunt FAO, UNEP şi PNUD, Organizaţia Meteorologică Mondială şi altele.

Publicaţiile de specialitate, atât cărţile şi manualele, cât şi periodicele, abundă. Majoritatea însă sunt dedicate unor anumite ramuri ale hidrologiei. Pirma carte cu titlul "hidrologie" a fost probabil cea publicată de Melchior în 1694. Prima revistă de specialitate dedicată hidrologiei este probabil Zeitschrift fuer Gewaesserkunde, editată în Germania cu începere din 1898.

Învăţământul hidrologic a fost mult timp parte din diverse alte discipline, lucru în fond firesc prin caracterul său interdisciplinar. Mai târziu a apărut şi ca materie distinctă, şi chiar ca specializare. În SUA spre exemplu primul curs universitar de hidrologie se pare că a fost cel de la Universitatea din Wisconsin în 1904, iar primele masterate ţi doctorate în hidrologie au fost oferite de Universitatea din Arizona în 1961. În România, învăţământul hidrologic are tradiţie şi a existat chiar ca specializare distinctă.

Să trecem în revistă câteva date esenţiale despre ape, aşa cum ni le oferă ştiinţele cu care tocmai am făcut cunoştinţă.

2.5 Cantitatea şi repartiţia apei pe Terra

Decenii întregi s-au făcut mari eforturi de a determina cantitatea şi repartiţia apei. Cantitatea totală actuală de apă de pe planeta noastră este estimată la circa 1,4 miliarde de kilometri cubi. Estimări mai exacte propun cifra de 1357,506 x10¹⁵ m³. Această cantitate se apreciază că a fost de multe zeci de ori mai redusă în urmă cu 4 miliarde de ani (20 x10¹⁵ m³) dar scoarţa pământului a eliberat treptat 3400 x10¹⁵ m³ apă. Diferenţa până la valoarea actuală este pusă pe seama apei disociate definitiv prin fotosinteză, care a dat naştere actualei atmosfere. Acest proces continuă şi în momentul de faţă, apreciindu-se că se pierd anual definitiv, prin fotosinteză, 550 x10⁹ m³ de apă. Pierderile externe (disiparea din atmosferă în spaţiul cosmic) sunt contrabalansate de aportul extern prin meteoriţi şi praf interplanetar (circa 10.000 tone anual), în care adesea există apă.

Din totalul apei din hidrosferă, 97,42 % este sub formă lichidă (1364 x 10¹⁵ m³), 2,57% în stare solidă (36 x10¹⁵ m³ ) şi sub 0,00001% (0,013 x 10¹⁵ m³) în stare gazoasă. Această proporţie a variat şi ea de-a lungul erelor geologice, după temperatură (conform principiului lui Le Catelier din fizică). Topirea totală a calotei glaciare antarctice şi groenlandiene ar produce creşterea nivelului oceanului planetar cu peste 90 metri, dar şi o puternică ridicare a celor două suprafeţe de uscat scăpate de povara gheţii. Din apă, 1350 x 10¹⁵ m³ aparţin oceanelor, lacurilor sărate şi mărilor interioare şi doar 2,57% este “dulce”. Din aceasta (100%), 30% sunt ape subterane (lichide sau sub formă de permafrost), 50% ape de suprafaţă staţionare şi 20% ape de suprafaţă curgătoare. Cifre mai exacte estimează 125.000 km³ în lacuri cu apă dulce şi 1250 km³ în râuri. Umiditatea din sol şi apa vadoasă ar totaliza 67000 km³ in schimb apele subterane, până la 4000 m adâncime, ar cuprinde 8.350.000 km³, adică 0,61% din hidrosferă, iar gheţarii şi calotele de gheaţă 29.200.000 km³ , adică 2,14 % din hidrosferă. În fine, biosfera înglobează numai 0,0006 x 10¹⁵ m³ de apă. La mari adâncimi există apă şi în scoarţa terestră, din care activitatea vulcanică mai aduc la suprafaţă alături de alte gaze.

Nevoile de apă ale omului nu par mari la prima vedere faţă de cifrele arătate. Însă din apele dulci lichide, numai 4% (0,2 x 10⁶ m³) se estimează ca fiind prelevabile pentru consumul uman, cantitate foarte redusă ţinând cont de creşterea puternică a consumului de apă în ultimele decenii şi variaţia sezonieră şi cea geografică a surselor.

Apa în Europa

Europa are resurse de apă estimate la 10¹⁵ m³ ape subterane, 2580 x 10⁹ m³ ape de suprafaţă (din care 131 x 10⁹ m³ în râuri, 2027 x 10⁹ m³ în lacuri naturale şi 422 x 10⁹ m³ în acumulări artificiale) şi 4090 x 10⁹ m³ în gheţari. Scurgerea medie (runoff = precipitaţii minus absorbţie în sol şi evaporare) este de 304 mm / an, adică 3100 x 10⁹ m³, pe un teritoriu de 10,2 milioane km² . Raportat la populaţia Europei (680 milioane locuitori), înseamnă teoretic 4560 m³ / locuitor / an, la o captare totală actuală de 700 m³ / locuitor / an = 1920 l / locuitor / zi.

Aparent, nu ar trebui să existe probleme cantitative privind resursele de apă deşi în America de Sud de exemplu există de 10 ori mai multă apă pe cap de locuitor decât în Europa.. Repartiţia apei existente la nivel european este însă foarte inegală, ţările din nordul Europei având, pe cap de locuitor, resurse de 6-8 ori mai mari decât celelalte. Şi totuşi se estimează că, în apropierea centrelor urbane din toate ţările Europei, cu excepţia Irlandei, resursele de ape subterane şi de suprafaţă sunt supraexploatate. Consumul global pe fiecare ţară trebuie şi el detaliat, căci sunt diferenţe importante. În plus, intervine puternica variaţie sezonieră, variaţia interanuală şi alţi factori.

Apa în România

În comparaţie chiar cu restul Europei, România este o ţară cu resurse de apă reduse. În ciuda realizării a numeroase acumulări, volumul de ape de suprafaţă stătătoare este modest iar râurile au debit relativ mic. Cifric, resursele totale de apă ale României sunt evaluate la 40 x 10⁹ m³ / an, din care din râurile interioare numai 5 x 10⁹ m³ / an (10 x 10⁹ m³ / an în regim amenajat) şi 3 x 10⁹ m³ / an apă subterană. Potenţialul hidric e aproximat la 1750 m³/locuitor/an, faţă de media europeană de 4800 m³/locuitor/an. Dunărea este puţin utilizată ca sursă de apă şi punerea ei în valoare în acest sens nu se întrevede în viitorul apropiat, deşi planuri există. Chiar şi ridicând mult procentajul utilizării Dunării ca sursă de apă, volumul de resurse pe cap de locuitor rămâne modest în comparaţie cu media în Europa.

Rezervele de apă diferă geografic, ele fiind bogate în zonele montane şi reduse în Bărăgan şi Dobrogea, precum şi în unele zone carstice, unde utilizarea apelor meteorice pentru nevoile populaţiei nu este o raritate. Diversele aducţiuni interbazinale nu au anulat discrepanţele şi nu cresc pe ansamblu cantitatea de apă, fapt pentru care România are un motiv în plus să manifeste grijă faţă de apele ei, care pun probleme serioase nu doar cantitativ ci mai ales calitativ.

2.6 Circuitul apei în natură

Cantităţile şi procentele anterior amintite la prezentarea cantităţii şi repartiţiei apei pe Pământ sunt de fapt cantitatea medie de apă aflată la un moment dat într-unul dintre compartimentele hidrosferei (oceanul, gheţarii, apele terestre şi subterane, atmosfera şi biosfera). Aceasta este într-o continuă dinamică, apa parcurgând binecunoscutul “circuit al apei în natură”, cu cele două principale componente: terestră şi atmosferică. În mod ultrasimplificat putem consdera că circuitul apei în natură se derulează astfel: DIn atmosferă apa ajunge în principal ca ploaie sau ninsori pe suprafaţa continentelor şi oceanelor. De aici o parte se evaporă înapoi în atmosferă iar o altă parte este transportată prin apele de suprafaţă sau prin ape subterane şi ajunge la ocean, de unde prin evaporaţie o parte ajunge iar în atmosferă. În realitate ciclul este foare complex, cu sute de "bucle" care uneori se închid local, alteori trec prin toate compartimentele hidrosferei la scare întregii planete, deoarece vânturile şi curenţii marini poartă aceiaşi moleculă de apă în călătorii pe distanţe uriaşe.

Energia care "pune în mişcare" acest uriaş circuit este radiaţia solară. Dinamica ciclului este variabilă în funcţie de sectoarele sale: Statistic, o moleculă de apă staţionează în medie 9 zile în rezervorul atmosferic şi mai multe milenii în rezervorul oceanic şi în calotele glaciare. Totalul evaporaţiei este evaluat la 70 x 10¹² m³ / an deasupra continentelor şi 350 x 10¹² m³ / an deasupra oceanelor, iar cantitatea totală de precipitaţii 100 x 10¹² m³ / an deasupra continentelor şi 320 x 10¹² m³ / an deasupra oceanelor. Diferenţele sunt egalate de curgerea apei şi gheţii de pe continente în ocean la suprafaţă (38 x 10¹² m³ / an) şi prin subteran (1,6 x 10¹² m³ / an).

Spaţial, repartiţia apei şi raportul evaporare / precipitaţii cunoaşte remarcabile diferenţe, în funcţie de latitudine, relief, ocean/uscat şi alţi factori. Temporal, sunt variaţii sezoniere, cantitatea medie / regiune fiind statistic constantă. Mai ales pe termen lung, căci de la un an la altul există diferenţe, fiind cicluri de ani secetoşi şi respectiv ploioşi. Cauzele sunt atât variaţii naturale cât şi efectul de seră cauzat de oameni, a cărui aport este încă greu de cuantificat ştiinţific deşi tema schimbărilor climatice este tot mult în atenţia lumii ştiinţifice şi politice la nivel mondial.

Norii sunt mase de apă uneori enorme, chiar dacă nouă ne par "uşori". Ei sunt cel mai mare mijloc de transport de pe Terra, deoarece un singur nor de furtună poate conţine sute de mii de tone de apă! 633 mm de precipitaţii (cât e media anuală pe la noi) pe o suprafaţă de 1 km pătrat înseamnă 633.000.000 litri de apă, adică zeci de mii de vagoane pentru un singur km pătrat. România are 237500 km pătraţi, deci.........

Formarea norilor necesită, paradoxal, existenţa unei cantităţi de particule solide fine cu rol de nuclee de condensare, adică dacă "poluarea" ar lipsi complet şi aerul ar fi "pur" nu am avea nori!

Circuitul apei în natură este influenţat de mulţi factori. Unii vin din cosmos ( de exemplu variaţiile activităţii soarelui, care determină şi oscilaţii în cantitatea de energie radiată spre pământ), altele din interiorul pământului (de exemplu erupţiile vulcanice, care pot prin particulele ridicate în atmosferă să ecraneze pământul de radiaţia solară).

Dar clima nu e doar rezultatul a ce face cosmosul şi interiorul Terrei, chiar dacă soarele este motorul climei şi principalul determinant al temperaturii, vânturilor, precipitaţiilor... Pe plan global, dar mai ales pe plan zonal şi local, apa e mult legată de vegetaţie, şi nu doar invers, cum putem fi tentaţi să credem. Şi pentru că ne propunem să abordăm apa din punct de vedere ecologic, în capitolul "Apa şi biosfera" ne vom apleca mai atent asupra influenţei lumii vii asupra ciclului apei în natură şi a efectelor acestuia.

2.7 Apa privită de aproape

După ce am văzut câtă apă există pe Terra, cum e repartizată şi cum circulă la nivel global, e timpul să privim apa mai de aproape, începând chiar de la nivel de moleculă, pentru a înţelege apoi caracterele ei speciale fizice şi chimice, care stau la baza rolului biologic atât de deosebit al apei.

Apa este o substanţă chimică, cu formula chimică H₂O. Mult timp s-a crezut că apa este o substanţă primară ce nu poate fi descompusă în elemente; abia în 1781 Cavendish a infirmat această teorie, sintetizând artifical apă din oxigen şi hidrogen, iar Lavoisier a descompus apa în cele două gaze componente, trecând vaporii de apă printr-un tub incandescent.

Apa este o moleculă formată din doi atomi de hidrogen şi un atom de oxigen. Ca raport volumic avem 2:1 dar ca procent masic în apă este 11,11 % hidrogen şi 88,89 % oxigen. Cei doi atomi de hidrogen sunt legaţi de oxigen prin legături polare covalente. Polaritatea permite ca moleculele să se lege între ele prin legături tip punte de hidrogen. DIstanţa între atomul de oxigen şi cel de hidrogen este de 0,096 nanometri. Cei doi nuclei de hidrogen stau faţă de oxigen sub un unghi de 104,5⁰, astfel că molecula are o formă triunghiulară. Masa moleculară relativă a apei este 18, mai exact 18,01534. Energia de ionizare a moleculuei de apă este 12, 63 eV (electronvolţi). Un gram de apă pură conţine 10^-7 grame de ioni H^+.

Apa are şi în stare lichidă un caracter parţial ordonat, formând asociaţii efemere în care o moleculă poate fi înconjurată de până la 6 alte molecule, formând efemere octaedre deformate. Densitatea maximă (1000 kg / m³) este la 4⁰C (mai exact la 3,98⁰C). La presiune atmosferică normală, apa fierbe la 100⁰C şi îngheaţă la 0⁰C. Tensiunea superficială a apei este foarte mare. Capacitatea calorică e de 4,1781 kJ/kg/K la 20⁰C iar căldura specifică de topire 333,3 kJ/kg şi de evaporare 2257 kJ/kg.

În stare solidă formează gheaţă, o structură cristalină deosebită, cu volum mai ridicat cu 9% decât cel al apei lichide, cristal tip hexagonal, cu structură tetraedrică, cu distanţă de 0,276 nanometri între nuclee vecine de oxigen. Există însă şi feluri mai speciale de gheaţă, care se formează în condiţii deosebite (Gheaţă tip Ic, II, II, IV, V, VI,VII), unele cu alte structuri cristaline şi densităţi decât gheaţa "normală". Dacă se produce condensarea din vapori direct ca zăpadă, apar structuri cristaline de o frumuseţe şi o diversitate nemaiîntâlnită. Au fost clasificate în 8 grupe de bază. Zăpada artificială are structură diferită de cea naturală. Un fulg de zăpadă are peste 1 milion de cristale dinstincte în compoziţia sa, iar într-un metru cub de zăpadă pot fi peste 30 de milioane de fulgi! Zăpada e din start foarte diferită: La un centimetru de precipitaţii sub formă de ploaie corespund în medie un strat cu grosime medei de 12 cm de zăpadă: dacă e foarte afânată poate ajune la 5 cm! În timp, zăpada depusă suferă numeroase metamorfoze, transformări cristaline, de mare importanţă practică pentru predicţia riscului de avalanşe. Gheaţa pură perfect cristalizată e perfect transparentă, incoloră, rezistă mecanic pânp la o persine de 2,45 MPa (MegaPascali) şi o tracţiune de 0,735 MegaPascali, dar gheaţa formată din apă de mare e mult mai puţin rezistentă, ceea ce face să poţi circula pe râuri şi lacuri îngheţate dar şi să poată spărgătoarele de gheaţă să răzbească prin banchize.

Apa este în realitate de mai multe feluri, pentru că hidrogenul are mai mulţi izotopi. Astfel există şi "apă grea" în care în locul hidrogenului este deuteriu. Apa grea există în natură în proporţie de abia 1:5000 faţă de cea "normală" dar are unele proprietăţi diferite, ceea ce în conferă importanţă practică: Se topeşte la 3,82⁰C, fierbe la 101,42⁰C , atinge densitatea ei maximă la 11,185⁰C (deci nu prezintă anomalia de densitate a apei "normale"), densitatea este de 1105,34 kg / m³ la 20⁰C, deci cu circa 10% superioară celei a apei "normale", diferă şi indicele de refracţie. Reactivitatea chimică e ceva mai mică. Biologic are efecte foarte diferite de apa "normală", fapt utilizat în medicină.

Proprietăţilor apei datorăm diverse fenomene optice atmosferice cum sunt curcubeul (cu caracteristici în funcţie de dimensiunea picăturilor de apă), halourile (mic sau mare, în funcţie de tipul de cristal de gheaţă din nori), aura, spectrul din Brocken etc.

2.8 Compoziţia apei

Apa nu apare în natură în stare pură, ci are multe săruri dizolvate şi alte substanţe. Desigur proporţia variază mult între apele dulci şi cele sărate, oceanice sau din lacuri sărate.

Astfel, în ea găsim cationi: calciu, magneziu, sodiu, potasiu, aluminiu, fier, mangan, titan, crom, nichel, cupru, staniu, plumb, zinc, cobalt, arsen, seleniu, cadmiu, sronţiu, bariu, litiu, beriliu etc. ;

anioni : fluor, azotat, brom, fosfat, bor, iod, cian, sulfat, carbonat, bicarbonat, hidroxil, azotit etc. ;

substanţe neionice: silice, substanţe uleioase, petroliere, grase, fenoli, detergenţi, gaze dizolvate (oxigen, dioxid de carbon, azot, în cantităţi mai mici şi metan, oxizi de azot, amoniac, hidrogen sulfurat, radon etc.) precum şi microfloră şi faună, care va fi descrisă l acapitolul "Apa şi Biosfera".

Abundenţa relativă a solidelor dizolvate în apă este desigur dependentă mult de natura geologică a zonei şi de alţi factori. Totuşi statistic unele elemente sunt prezente în cea mai mare parte a apelor şi au concentraţii semnificative, pe când altele apar rar sau numai în cantităţi extrem de reduse. O statistică asupra compoziţiei apei potabile propune următoarea ordine a abundenţei:

· Constituenţi majori (de la 1 la 1000 mg /litru): sodiu, calciu, magneziu, bicarbonat, sulfat, clor, silice;

·  Constituenţi secundari ( de la 0,01 la 10 mg / litru): fier, stronţiu, potasiu, carbonat, azotat, fluor bor;

·  Constituenţi minori (de la 0,0001 la 0,1 mg/litru): stibiu, aluminiu, arsen, bariu, brom, cadmiu, crom, cobalt, cupru, germaniu, iod, plumb, litiu, mangan, molibden, nichel, fosfat, rubidiu, seleniu, titan, uraniu, vanadiu, zinc;

·  Constituenţi prezenţi ca urme (de regulă sub 0,001 mg/ litru): beriliu, bismut, ceriu, cesiu, galiu, aur, indiu, lantan, neobiu, platina, aur, ruteniu, scandiu, argint, thaliu, toriu, cositor, tungsten, yterbiu, itriu, zirconiu;

În funcţie de ionii dominanţi, putem clasifica apa dulce în 24 de categorii. În practică această distincţie este foarte utilă la apele minerale. Majoritatea apelor râurilor mari sunt calcice-hidrocarbonatate.

Pentru a ne face o idee despre ce înseamnă în practică aceste concentraţii, să vedem ce cantităţi impresionante de diverse minerale solvite există în medie într-un volum cubic de apă de mare cu latura de o milă: 120.000.000 tone de clorură de sodiu, 18.000.000 tone de clorură de magneziu, 8.000.000 tone de sulfat de magneziu, 6.000.000 tone de sulfat de calciu, 4.000.000 tone de sulfat de potasiu, 550.000 tone de carbonat de calciu, 350.000 de tone de bromură de magneziu, 60.000 de tone de sronţiu, 21.000 tone de bor, 6400 de tone de fluor, 900 tone de bariu, între 100 şi 12.000 de tone de iod, 50 până la 350 tone de arsenic, 45 tone de argint, 25 de tone de aur şi 7 tone de uraniu.... Într-adevăr, marea ascunde comori... Doar că nu avem capacitatea tehnică de a extrage la nivel industrial aceste minerale din apa mării şi continuăm să o facem prin mineritul pe uscat, uneori cu consecinţe de mediu catastrofale...

2.9 Caractere fizico-chimice speciale ale apei şi importanţa lor

Apa este substanţa aparent cea mai comună şi totuşi ieşită din comun, prin caracterele fizico-chimice de excepţie, din care derivă proprietăţi unice. Despre ele se pot scrie tratate întregi. Prezentăm pe scurt cele care au consecinţe importante practice din punct de vedere al rolului apei în lumea vie:

1 Variaţia neliniară a densităţii. Prezenţa punţilor de hidrogen produce în apa lichidă asociaţii moleculare de tip polimeric (H₂O)_n, unde n Î [2; 6], în funcţie de temperatură. La presiunea de 1 atm (101325 Pa) şi temperatura de 4^oC (277,15 K), apa este din puct de vedere statistic un amestec de 30% trimer (având r =9080 kg/m³ ) 70% dimer (având r =10500 kg/m³ ), rezultând o densitate de r =10⁴ kg/m³ - densitatea maximă a apei. În schimb, gheaţa are o densitate inferioară (r =9100 kg/m³ ), motiv pentru care ea se formează şi pluteşte la suprafaţa apei, realizând un strat protector sub care viaţa poate continua. De asemenea, scăderea densităţii la îngheţ produce fisurarea stâncii în care s-a infiltrat apa, deschizând calea pentru rădăcinile plantelor, în schimb congelarea ţesuturilor vii produce lezarea lor prin expansiune.

2 Căldura latentă specifică de vaporizare (l ) a apei are o valoare ridicată (1940 kcal / mol). De aceea, transpiraţia este un mecanism foarte eficient de termoreglare, prin disiparea căldurii.

3 Căldura specifică (c) are o valoare ridicată (1 cal / g x grd). De aceea, apa din ţesuturi amortizează şocurile termice, preluând sau cedând căldură cu modificări relativ reduse ale temperaturii, prevenind astfel degerăturile şi arsurile. Din punct de vedere al habitatului, întinderile de apă au caracter moderator pentru temperatura ambiantă: Răcirea cu 1^oC a 1 m³ de apă poate încălzi cu 1^oC 3222,4 m³ de aer.

4 Conductibilitatea termică a apei este ridicată în comparaţie cu a altor lichide, ceea ce permite uniformizarea temperaturii şi disiparea căldurii excesive de provenienţă exo- sau endogenă dintr-o anume regiune a organismului.

5 Tensiunea superficială a apei este foarte mare comparativ cu masa ei moleculară, coeficientul de tensiune superficială fiind s =72,7 x 10^-3 N/m. Aceasta îi conferă proprietăţi capilare bune, importante pentru rolul reologic (în circulaţia în organismele vii), dar şi biochimic, pentru fixarea substratului la suprafaţa moleculelor enzimatice.

6 Rezistivitatea electrică ridicată (permitivitatea = constanta dielectrică este e =80 la 20 ^oC) face ca apa să fie un dielectric perfect. În stare impură (săruri solvite), apa devine însă un bun cunductor electric.

7 Momentul de dipol al moleculei de apă este m =1,87 D la 20 ^oC. Astfel, polaritatea înaltă a moleculei îi permite legarea de ioni (iar punţile de hidrogen de substanţele nepolare), explicând caracterul de emulsionant şi excelent solvent.

8 Neutralitatea electrochimică. Apa disociază spontan, dar în procent foarte redus, simetric, în ioni H+ şi OH-, fiind pe ansamblu neutră. Ea este chiar element de referinţă, baza sistemului pH. Astfel, ea este un bun mediu de reacţie şi, prin caracterul amfoter, amortizează tendinţele de modificare a pH-ului.

Proprietăţi ale apei de importanţă practică sunt şi duritatea, alcalinitatea, culoarea, turbiditatea, gustul, mirosul, radioactivitatea etc

Apa este un element indispensabil vieţii, pentru toate organismele şi ecosistemele, datorită largii răspândiri şi calităţilor deosebite pe care le are. Diversele teorii ale apariţiei vieţii pe pământ acordă apei un rol central, majoritatea considerând oceanul primul şi pentru miliarde de ani singurul leagăn al vieţii.

Echilibrul natural este adesea perturbat de om, din cauza favorizării unor specii şi distrugere a altora, direct sau indirect prin modificările aduse mediului. Dar echilibrul ecologic este un echilibru dinamic, şi compoziţia cantitativă şi calitativă în specii evoluează în timp şi spaţiu, chiar fără influenţa omului, cu modificări ciclice sau ireversibile, echilibrul fiind doar pe ansamblu şi în dinamică. Ba mai mult, "teoria catastrofelor" afirmă că evoluţia ecosistemelor nu este liniară ci cu salturi determinate de evenimente majore climatologice sau de altă natură, iar în cazul particular al apelor de inundaţii, care sunt un element natural necesar evoluţiei naturale. De aceea, decelarea procentului contribuţiei omului la modificările din ecosistemele acvatice şi evaluarea semnificaţiei şi consecinţelor ecologice este o problemă complexă şi dificilă. Nu orice modificare naturală sau indusă e dăunătoare şi nu orice situaţie staţionară înseamnă un mediu în bună stare ecologică. De aceea, relaţia apei cu biosfera trebuie cunoscută mai în detaliu.

Toate vieţuitoarele, de la bacterii la mamifere, conţin un anumit procent de apă, ea jucând rol crucial, fiind mediul în care au loc toate procesele metabolice. Pentru organismele superioare, aportul de apă din mediu este indispensabil şi carenţele hidrice sunt mai greu suportate decât cele în alte substanţe.

3.1 Mediul acvatic ca loc de viaţă

O mare, un râu, un lac nu sunt doar mase de apă, ci trebuie privite împreună cu vieţuitoarele din ele, ca ecosisteme. Viaţa există în aproape orice ape, chiar în cele mai "vitrege" condiţii de temperatură, presiune, luminozitate, chimism etc. SUnt vieţuitoare în abisurile oceanelor, sub calotele eterne de gheaţă, în lacuri vulcanice fierbinţi sau acide, în apele subterane...

Mediul lichid e mai favorabil vieţii ca cel terestru sau aerian, deoarece organismele acvatice se pot deplasa mai uşor în spaţiu tridimensional plutind pasiv sau înotând, nedepinzând de un substrat solid. În schimb păsările nu pot rămâne continuu în aer, animalele terestre consumă multă energie pentru deplasare iar plantele terestre sunt cu rarissime excepţii fixate la sol.

Apele naturale nu sunt pure, ci sunt emulsii, suspensii, soluţii de diverse materii, deci pot fi considerate soluţii nutritive. Astfel plantele nu au nevoie de rădăcini. Există alge (dinoflagelatele) care

înoată activ, ca animalele! Animalele acvatice la rândul lor pot trăi toată viaţa fixate pe un substrat, hrănindu-se şi respirând cu hrana şi oxigenul adus de curenţii de apă ("hrănire prin filtrare") şi tot prin apă pot face schimburile sexuale şi se pot răspândi larvele.... De aceea, în ape diferenţa plante / animale nu este aşa de clară ca în mediul terestru.

Heterogenitatea fizico-chimică a apelor este mai mare decât se poate crede, diferind în timp şi spaţiu viteza de curgere, compoziţia apei, temperatura, lumina etc. Prin urmare există o diversitate mare a habitatelor, ceea ce permite o diversitate mare în compoziţia biocenozelor. Pe de altă parte oscilaţiile de temperatură sunt mai atenuate ca în mediul terestru, iar zilele sunt mai scurte din cauza fenomenului de reflexie totală a razelor soarelui la suprafaţa apei când unghiul de incidenţă creşte peste valoarea-limită. În plus, la adâncimi mari domneşte întuneric veşnic.

Definirea habitatelor dintr-un râu se poate face după diverse criterii, ca dimenisuni, plante acvatice, vegetaţia terestră riverană, substrat etc.

3.2 Noţiuni fundamentale despre organismele vii din ape

Mediul acvatic este destul de străin omului, care de regulă are o imagine foarte simplistă şi parţială cu privire la viaţa acvatică. El se gândeşte la peşti, eventual alge, meduze, scoici (mai ales dacă e vorba de mare), iar despre bacterii se gândeşte că e o nedorită poluare. În realitate în ape există o imensă diversitate de plante şi animale. Cel mai mare animal de pe Terra e balena albastră, şi specile de peşti sunt extrem de multe, dar nu se pot compara cu complexitatea şi diversitatea organismelor de mici dimensiuni, care da fapt au cantitativ şi calitativ cel mai important rol.

Bentosul este totalitatea organismelor care trăiesc pe fundul apelor. E format din oligochete (aparţinând grupului viermilor inelaţi); moluşte (organisme cu cochilie) cuprinzând melci (gastropode) şi scoici (bivalve); larve de insecte (plecoptere, efemeroptere, tricoptere, diptere, larve de libelule...) şi altele.

Planctonul este format din organismele ce trăiesc în masa apei şi nu se deplasează activ sau se deplasează nesemnifitiv faţă de antrenarea lor de curenţii de apă. Planctonul se împarte în fitoplancton (cum sunt algele: verzi, albastre, diatomee, dinoflagelatele....); bacterioplanctonul; zooplanctonul (cuprinzând mici animale precum protozoare, rotifere, copepode, cladocri etc.)

Nectonul este format din animalele care înoată activ, nefiind obligaţi să urmeze direcţia curenţilor de apă. E reprezentat în principal de peşti.

Cicluri şi interacţiuni

Relaţiile dintre specii sunt foarte complexe. Clasic se descria circuitul mineralelor cu gruparea organismelor vii în producători (organisme care din substanţe anorganice sintetizează substane organice şi eliberează şi oxigen, de exemplu algele verzi şi albastre, plantele superiare, bacterii etc.); consumatori (direcţi sau indirecţi cum sunt carnivorele); descompunători (organisme care descompun materiile organice în anorganice, cum sunt multe bacterii, mucegaiuri, ciuperci etc.). În funcţie de faptul că atacă organisme vii pentru a îşi lua substanţele organice sau nu, descompunătorii pot fi clasificaţi în paraziţi şi saprofiţi. Apa e o soluţie de săruri inclusiv substanţe nutritive cum sunt azotul şi fosforul. O concentraţie mare a acestora şi alte condiţii favorabile duc la înmulţirea producătorilor primari ceea ce duce în cascadă la dezvoltarea celorlalte grupări. Acest model clasic s-a dovedit simplist şi în ziua de astăzi se propun modele mult mai elaborate cu privire la ciclurile substanţelor şi relaţiile dintre vieţuitoare. DUpă nivelul de substanţe trofice putem clasifica apele în oligotrofe, mezotrofe şi eutrofe.

Dacă există destul oxigen în apă, descompunerea se face aerob şi rezultă de regulă substanţe netoxice, care eventual sunt hrană penru producători. LIpsa de oxigen duce la creşterea proceselor anaerobe, din care rezultă compuşi toxici cum sunt hidrogenul sulfurat şi amoniacul, care perturbă funcţionarea ciclurilor normale. Scăderea oxigenului dizolvat poate fi din cauze fizice ale acelui râu / lac etc. sau din cauze biologice, cum e excesul de nutrienţi care duce la o creştere masivă a organismelor ce consumă oxigen.

3.3 Viaţa acvatică - indicator al calităţii apei

Analizele chimice reflectă starea de moment a apelor. Oricât de dese şi precise ar fi, sunt orientative, nu arată starea generală, iar undele de poluare pot trece neobservate între două recoltări de probe. În schimb, organismele vii sunt suspuse tot timpul condiţiillor mediului şi supravieţuiesc cele ce rezistă la toate presiunile, toleranţa fiind diferită de la specie la specie, unele fiind mai tolerante ("specii euribionte") iar altele mai puţin ("specii stenobionte"). Astfel prezenţa sau absenţa unei specii e indicator mai fidel de calitate decât o analiză fizică sau chimică periodică. Dar se poate şti mult mai mult dacă facem analize mai detaliate decât prezenţa sau absenţa unei specii. Procentul numeric şi evoluţia lui în timp, starea fiziologică / de sănătate şi reproducere a indivizilor dintr-o specie dau indicaţii şi mai detaliate.

Din cauza competiţiei naturale dintre specii, reducerea sau dIspariţia uneia duce la la dezvoltarea mai puternică a alteia, care e mai adaptată sau adaptabilă la noile condiţii intervenite. La deteriorarea mediuluide obicei dispar speciile autohtone şi se înmulţesc cele mai rezistente dar care normal apăreau puţin sau deloc în acea apă. Oricum relaţile sunt mult mai complexe decât o simplă competiţie, există şi unele de "colaborare" plus clasicul lanţ alimentar. Asociaţiile de vieţuitoare nu sunt deloc întâmplătoare. De aceea, cantitatea totală de vieţuitoare în sine nu spune mult despre sănătatea acelei ape şi scăderea biodiversităţii trebuie să fie un semnal de alarmă.

DIn păcate nici o autoritate publică nu face analize ecologice complexe a apelor, pe toate grupele de organisme vii. Nu prea există inventare a ecosistemelor acvatice şi prin urmare omul nici nu prea ştie ce are de protejat şi nici nu poate înţelege complet procesele din ecosistem.

Analiza biologică a apei se poate face în două moduri principale:

· Metode ecologice: SUnt directe şi se bazează pe interdependenţa dinte organisme şi mediu, făcându-se analize ale speciilor indicatoare şi ale le biocenozelor pe ansamblu.

· Metode fiziologice: Sunt metode indirecte şi au în vedere modul de comportare şi reacţiile fiziologic ale organismelor acvatice faţă de mediu.

O metodă larg răspândită de analiză biologică este cea bazată pe sistemul saprobiilor. Bazele au fost puse de Kolkwitz şi Marson în 1908 - 1900. Pe baza prezenţei şi abundenţei anumitor specii microscopice în ape se poate determina gradul de poluare a acestora (în principal cu sunbstanţe organice biodegradabile). Sistemul clasic a fost mult criticat, dar există multe variante îmbunătăţite şi care au ân continuare o largă aplicabilitate. Există şi specii indicatoare specifice de poluare cu anumite substanţe.

3.4 Efecte ale vieţii acvatice asupra calităţii apei

Viaţa din ape incluenţează masiv calitatea acestora. Prezentîm pe scurt câteva exemple:

Epurarea naturală a apelor

Epurarea naturală a apelor, impropriu numită autoepurare, este o sumă de procese fizice, chimice şi biologice prin care se reduc treptat încărcăturile de poluanţi deversate în râuri sau lacuri, în mod deosebit substanţele organice biodegradabile. Procesul biologic corespunde lanţului trofic tipic, care poate fi descris ultrasimplificat astfel: Bacteriile autotrofe consumă substanţe anorganice iar cele heterotrofe consumă substanţele organice din ape. Împreună cele două clase de bacterii constituie hrană pentru protozoare (ciliate, flagelate etc.) care de fapt pot consuma şi direct detritus (substanţă organică nevie), acestea pentru viermi, rotifere, larve, moluşte etc. care la rândul lor sunt consumaţi de peşti. Macronevertebratele contibuie mult şi prin alte mecanisme: spongienii, brizoanele şi bivalvele filtrează apa, tubificidele şi larvele de chironomide aerează şi afânează mâlul şi îl stabilizează etc.

De asemenea, plantele clorofiliene produc oxigen, consumă bioxid de carbon şi săruri minerale. la rândul lor sunt hrană pentru fitofage (animale ce consumă plante) şi uneori ele extrag din apă şi substanţe organice. Macrofitele sunt adevărate filtre biologice şi de asemenea sunt şi adăpost pentru alte specii. Unele plante pot absorbi eficient metale grele şi radionuclizi, contribuind la detoxifierea respectiv dezactivarea apei, dacă nu se depăşeşte o anumită concentraţie. Pe această bază se poate realiza epurarea cu plante a apelor uzate sau decontaminarea unor ape prin intruducerea unor plante ce reţin respectivele substanţe şi recoltarea şi îndepărtarea acelor plante cu tot cu toxicul care prin alte metode ar fi fost extrem de greu sau deloc colectabil şi evacuabil.

Concentrarea de-a lungul lanţului alimentar.

Unele vieţuitoare acvatice, plante, animale sau microorganisme, din cauza modului şi mediului de viaţă, al particularităţilor metabolice ale organismului lor şi al farmacodinamicii unor substanţe, ajung să realizeze în cadrul ecosistemului acvatic respectiv o enormă concentrare a poluantului de-a lungul lanţului alimentar. De exemplu, într-un studiu, dieldrinul, nedozabil în apă, ajungea la 0,001 ppm în fitoplancton, 0,02 ppm în zooplancton, 0,1 ppm în peşti şi peste 1 ppm la cormorani. Pentru DDT, concentrarea este şi mai intensă: Factorul de concentrare este de 100 în plancton, 10.000 în peşte şi 250.000.000 în ihtiofage!. Este pe de o parte un fel de proces de epurare biologică, dar astfel toxicul poate ajunge în cantităţi tot mai mari la animale superioare şi la om deşi în apă avea concentraţii mici şi nepericuloase.

Eutrofizarea

O apă bogată în nutrienţi înseamnă viaţă intensă daca există ţi destulă lumină, oxigen etc. Dacă sunt multe substanţe trofice se poate ajunge la o dezvoltare explozivă a algelor ("înflorirea apelor") sau altor producători primari şi în cascadă a restului vieţii acvatice prin ciclurile nutritive. Asta înseamnă şi creşterea

consumului de oxigen (descompunători, producătorii în cursul nopţi, peştii etc.). Uneori suprafaţa apei se blochează de plante sau transparenţa scade şi fotosinteza e afectată. Pe ansamblu nu mai poat produce destul oxigen şi face faţă cererii tot mai ridicate, plus algele albastre produc toxine, se ajunge la moartea peştilor etc. fenomen impropriu numit eutrofizare.

Plante invazive

Şi plante superioare legate de ape pot crea mari probleme , în special dacă ajung ân medii străine, unde creşterea lor e favorizată de condiţiile de climă etc. şi nu au alte plante sau animale care să le conroleze înmulţirea. Se ajunge la înmulţiri spectaculoase care pot "sufoca" apele acoperindu-le comple,t cum s-a întâmplat în SUA în secolul XIX pe Mississippi. Ipactul negativ este şi asupra biodivrsităţii şi asupra calităţii apei.

Invaziile se combat mecanic (prin recoltare cu maşini specializate), chimic (prin erbicide specifice) şi biologic (prin introducerea de specii care le consumă). Există şi căi hibride, la limita dintre chimic şi biologic. Astfel multe invazii de alge pot fi controlate punând în apă anume resturi de plante ce prin putrefacţie produc substanţe inhibitoare puternice ale creşterii algelor.

Soluţia este desigur să previi, să nu introduci specii străine decât cu extreme precauţii.

3.5 Influenţa vegetaţiei asupra circuitului apei în natură

Vegetaţia are o influenţă importantă asupra circuitului apei în natură prin intercepţie, infiltraţie, transpiraţie şi reducerea eroziunii.

În lipsa vegetaţiei, ploaia ( apele meteorice în general) se scurg total sau în cea mai mare parte pe suprafaţa solului spre apele curgătoare permanente, producând eroziunea solului şi viituri. Vegetaţia însă interceptează ploaia şi funcţionează ca un rezervor temporar, stocând pe moment o mare parte din apă. Astfel, în funcţie de specie şi alţi factori, un copac poate intercepta de la sub 5% la peste 50% din apa de ploaie incidentă, dar de regulă procentul se încadrează între 20 şi 45 %. Contează nu doar specia de arbore ci şi vârsta, starea lui de sănătate, anotimpul, temperatura etc.! Suprafeţele deforestate şi mai ales culturile agricole au un nivel de intercepţie incomparabil mai redus. Nu degeaba pădurea este numită casa apelor…

Apa interceptată de vegetaţie este aparent "stocată" pe moment Ea se scurge lent, treptat, iar o parte importantă se infiltrează în sol şi respectiv se evaporă. Rata de infiltraţie în sol depinde şi ea foarte mult de tipul de vegetaţie, nu doar de natura, panta şi configuraţia solului. Astfel, pădurea şi păşunile au o rată de infiltraţie foarte bună, pe când folosinţele agricole au una mai redusă.

Rata de evaporare la rândul ei nu depinde numai de climă, ci foarte mult de vegetaţie. Aceasta interceptează ploaia şi totodată măreşte prin frunzele ei foarte mult suprafaţa de evaporare şi în plus are şi rol activ prin transpiraţie. Astfel vegetaţia contribuie puternic la menţinerea unui nivel de umiditate atmosferică necesar unui climat perceput ca favorabil pentru om. Rata de transpiraţie este foarte diferită de la o plantă la alta. Astfel, pinul are un coeficient de 110, plopul tremurător 873, teiul 1038, cerul 669, ulmul 738, carpenul 787, fagul 1043... iar dintre plantele de cultură floarea soarelui 623, castraveţii 1549, cartofii 2100, fasolea 1699, grâul 1100-2000.... De acest lucru trebuie ţinut cont la alegerea culturilor agricole, în funcţie şi de apa disponibilă.

Un nivel înalt de intercepţie asigură o eroziune redusă a solului şi oscilaţii reduse a nivelului apelor curgătoare, fără viituri mari, evitând colmatări sau respectiv eroziuni puternice în maluri sau fundul albiilor. Pădurile asigură o foarte bună protecţie la eroziune. Pe alte terenuri, eroziunea este mult mai puternică: De 1,6 ori la pădure defrişată, de 220 ori la drumuri nepavate, de 7-1500 ori la incendiere, de 100-1000 de ori la teren cultivat agricol, de 1000 de ori la minerit de suprafaţă şi de 2000 de ori la activitate de construcţii. Conform unor statistici din SUA, eroziunea solului îndepărtează anual pe o milă pătrată următoarele cantităţi de sol: 24t la păduri, 240 t la păşuni, 4800 t la terenuri agricole, 12000 t la teren defrişat, 48000 t la minerit la suprafaţă sau la activităţi de construcţii.... După cum se vede, pădurile şi apoi păşunile protejează solul, zonele transformate de om, chiar acoperite cu vegetaţie, fiind mult mai expuse eroziunii. În plus, apa nereţinută de terenurile care nu mai au acoperirea de vegetaţie naturală reţin mult mai puţin apa şi ea produce viituri şi debite mari pe râuri. Râurile produc şi ele o eroziune accelerată, ducând la pierdere de terenuri şi colmatări în aval. În SUA de exemplu volumul total al lacurilor de acumulare scade anual în medie cu 0, 22%, dar cu mari diferenţe de la un lac la altul. Îndiguirea râurilor nu înlătură eroziunea, ci o transferă în zona neîndiguite de mai aval sau / şi o mută la fundul albiei râului, cu consecinţe în lanţ.

Intercepţia şi transpiraţia au importanţă practică mai mare decât poate să poară la prima vedere. Înlocuirea unui tip de vegetaţie cu altul poate modifica dramatic regimul hidrologic într-un bazin, deşi aparent s-a păstrat categoria de folosinţă a terenului. Astfel, coniferele interceptează mai puţinăapă decât foioasele, dar nu şi în perioadele când sunt desfrunzite. Anumite specii au rată de evaporotranspiraţie foarte ridicate şi dacă au şi rădăcini adânci pot scădea la anumite condiţi climatice în mod dramatic debitele de apă de suprafaţă sau subterană. Astfel, în sud-vestul arid al SUA s-a răspândit enorm planta Tamarix pentandra, adusă din Asia pentru a combate eroziunea solului, de la 4000 de hectare în 1920 la peste 400.000 hectare în 1960. în New Mexico, în bazinul superior al Rio Grande, ocupând şi malurile apelor, având rădăcini foarte adânci şi o rată foarte mare de transpiraţie, a "izbutit" să reducă cu 45% debitele râurilor din regiune, afectând grav şi alimentările cu apă şi trebuind combătută ca un inamic...

De asemenea reîmpăduririle reduc scurgerea şi deci normalizează situaţia, dar dacă între timp amenajările hidrotehnice reuşesc pe moment acceptabil să controleze inundaţiile şi necesarul de apă e mare în aval, reîmpădurirea ajunge să fie percepută ca pericol pentru comunităţiule rivereane din aval deoarece prin creşterea intercepţiei şi evaporotranspiraţiei scad debitele pe râuri. S-a ajuns chair în unele ţări să se facă defrişări intenţionate pentru creşterea debitelor pe râuri, pentru a rezolva crize grave de alimentare cu apă în aval, ignorând consecinţele negative locale în zonle defrişate şi cele regionale climatologice...

Desecarea turbăriilor a produs surprize din punct de vedere hidrologic: La configuraţie morfologică şi regim hidrologic iniţial identic, s-a constatat că unele mlaştini de turbă drenate reţinau mai multă apă, acţionând ca tampon antiinundaţie, pe când altele aveau o intercepţie mai scăzută. S-a constatat că intercepţai scădea la turboriile populate cu Sphagnum, care prin scăderea umidităţi involua şi îşi reducea mult capacitatea de stocare a apei, pe când turbăriile cu alte specii de muşchi dovedeau modificări structurale mai reduse prin drenaj în schimb o intercepţie mai mare, fiind mai uscate şi cu "loc de stocaj disponibil" mai mare.

Inundaţiile afectează şi flora şi fauna, dar unele specii sunt adaptate, altele nu. Majoritatea animalelor fug din calea inundaţiilor, adesea le presimt şi chiar pot fi organisme indicatoare. Marile mamifere ştiu să înoate, păsările şi insectele zboară iar amfibienii şi alte animale sunt oricum obişnuişi ai apei. Plantele nu pot evita apele, dar unele sunt adaptate. Astfel, la inundaţii se distrug culturile agricole, mor merii, prunii, dar şi stejarii, molidul... în schimb salcia şi teiul nu sunt afectate.

3.6 Un sanctuar al vieţii: zonele umede

Zonele umede sunt un important habitat pentru peşti şi moluşte, păsări de apă şi un mare număr de animale, precum şi pentru multe plante, insecte şi alte vieţuitoare. Contribuie la menţinerea calităţii apei, filtrează poluanţii, reţin materialul sedimentar, prin vegetaţia bogată oxigenează apa, absorb chimicale şi nutrienţii (azot, fosfor etc.) sau îi reciclează, reglează microclimatul, contribuie la prevenirea inundaţiilor, a eroziunii, la reîncărcarea acviferelor, alimentarea cu apă, producţia de cherestea, stuf şi alte plante exploatabile, producţia de energie (turbă), oferă loc de păşunat, pescuit, vânătoare, recreere, activităţi educative, cercetare ştiinţifică şi nu în ultimul rând zonele umee au o valoare estetică ce trebuie apreciată.

Cauzele principale de dispariţie sau degradare a zonelor umede sunt foarte diverse: Drenaj pentru obţinere de teren arabil sau alte folosinţe agricole şi asimilate (forestier); drenaj pentru controlul înmulţirii unor specii de exemplu ţânţari; dragare şi îndiguire pentru navigaţie, protecţie antiinundaţii, întreţinere lacuri de acumulare; Umplere / acoperire în scop de depozitare de material dragat, nămol, moloz de construcţii etc.; Construcţii de şosele, locuinţe, platforme industriale, alte asemenea folosinţe; Distrugere a vieţii din zona umede prin deversări de substanţe toxice, exces de nutrienţi de provenienţă dinape uzate sau agricultură etc.; Minerit de suprafaţă în zone umede pentru cărbune, nisip, fosfaţi sau alte materiale.

Mai sunt şi cauze indirecte ce duc la reducerea sau dispariţia zonelor umede: Schimbarea fluxului natural al sedimentelor prin baraje, îndiguiri, canalizare etc. ; Modificări hidrogeologice generate de construcţii, canale adânci etc.; coborârea nivelului freatic prin supraexploatarea apelor subterane sau subsidenţa lor generată de exploatări de petrol, gaz, minerale diverse.

Există şi factori naturali ce ameninţă zonele umede: Secete, uragane, ridicarea nivelului mării, eroziunea, efecte biotice de genul specii ce dezechilibrează ecosistemul.

Valoarea zonelor umede este tot mai mult conştientizată. Au fost adoptate şi convenţii internaţionale pentru protecţia lor. Sunt ţări care au stopat desecările şi chiar le refac, altele însă continuă să le agreseze.

APA ŞI OMUL

Apa a fost şi este un element central în viaţa societăţii umane, aşezările şi civilizaţia înflorind în prezenţa resurselor de apă şi pierind adesea odată cu dispariţia sau degradarea acestora. Apa poate fi atât factor pozitiv cât şi negativ de dezvoltare, poate fi mijloc şi obiect de muncă, este o resursă reînnoibilă dar de neînlocuit. De la bun universal şi gratuit, asemenea aerului, a devenit o marfă cu preţ uneori foarte ridicat

4.1 Nevoile de apă ale societăţii umane

Colectivităţile umane necesită apă pentru un spectru de nevoi mult mai larg decât alte vieţuitoare şi deţin în bună măsiră controlul resurselor de apă, pe care le utilizează în interesul propriei specii. Nevoile plantelor şi animalelor care nu aduceau beneficiu direct uşor perceptibil omului au fost multă vreme ignorate, dar în ultimele decenii atitudinea e în curs de revizuire spre o abordare mai durabilă şi ecologică a problemelor de management a apelor, cu care satisfacerea nevoilor colectivităţilor umane e compatibilă.

Să le trecem în revistă:

Nevoi ale colectivităţilor umane sunt în primul rînd sunt nevoile directe pentru populaţie (70-360 l/zi): Nevoi gospodăreşti / individuale cum sunt cele pentru asigurarea nevoilor fiziologice de aport hidric zilnic (2,5 l/zi), pentru asigurarea igienei personale, pentru întreţinerea curăţeniei locuinţei (40-280 l/zi), pentru spălarea alimentelor, pentru prepararea hranei...

Urmează nevoi publice al comunităţii: consum divers de apă din unităţi sanitare, de cultură şi educaţie, de deservire etc. (25 - 60 l/zi), nevoi pentru stingerea incendiilor şi alte nevoi excepţionale; nevoi urbanistice (5-20 l/zi/locuitor) cum sunt apele pentru spălatul şi stropitul străzilor, pieţelor etc., pentru fântâni arteziene şi alte asemenea; pentru stropirea spaţiilor verzi. Există şi nevoi nevoi recreaţionale - înot, navigaţie de agrement etc.

Avem apoi nevoile pentru activităţile economice ale colectivităţilor umane: Nevoi pentru industrie ( ape de răcire, pentru generare de energie electircă ex. în hidrocentrale, în procese tehnologice ca solvent sau reactant etc.), nevoi pentru zootehnie, pentru piscicultură, pentru stropiri şi irigaţii în agricultură, nevoi pentru transport (navigaţie) etc.

Nu în ultimul rând, prin descărcarea apelor uzate în efluent, apa serveşte pentru înlăturarea deşeurilor (Deşi dezavantajele create pentru natură - şi implicit tot pentru om! - cer limitarea severă a acestei "utilizări").

Utilizarea apelor este în continuă dinamică. Statisticile oficiale oferă de regulă date detaliate depre consumul de apă potabilă, de consumul din industrie şi agricultură. Alte folosinţe merită şi ele luate în seamă. De exemplu utilizarea pentru agrement a apelor, care este tot mai populară. În SUA, numărul de ambarcaţiuni de agrement era de 8, 8 milioane în 1976, 11,8 milioane în 1980 şi 13, 9 milioane în 1985, cu tendinţă de creştere continuă. NUmărul de licenţe de pescar amator a crescut de la 31, 1 milioane în 1970 la 35,2 milioane în 1980 şi 36,1 milioane în 1984. Activităţile recreative pe ape au înregistrat anual la navigare / călătorii pe ape 101868 mi ore vizitator, la schi nautic 6420, la înot şi scufundări 56220 şi la pescuit 190140 mii ore-vizitator... Agrementul pe ape îşi ia tributul: SUA au între 1000 şi 1800 de morţi pe an în accidente de navigaţie de agrement! De asemenea are impact asupra mediului, deoarece valurile de la barcile cu motor si schiul nautic erodează malurile lacurilor.

Irigaţiile. 80% din apa consumată pe plan mondial este pentru irigaţii! dar peste 50% din apa prelevată pentru irigaţii de fapt nu ajunge la destinaţie!

Irigarea a produs numeroase catastrofe ecologice. Se apreciază că sfârşitul multor civilizaţii celebre a venit din cauza irigării excesive ce a dus la sărătrarea solului.

Şi în epoca modernă irigaţiile abuzează adesea de rezervele de apă. Marea Caspică şi-a redus nivelul cu trei metri în ultimii 70 de ani, fapt ce poate fi pus parţial pe seama schimbărilor climatice dar la care contribuie şi reducerea debitului afluenţilor - mai precis Volga - prin masivele prelevări de ape pentru irigaţii. Scăderea nivelului afectează nevigaţia dar mai grav este creşterea cu 30% a salinităţii, ceea ce are grave consecinţe biologice şi desigur şi economice, prin reducerea recoltelor de peşte. Prin canalul Volga-Don a fost adusă mai multă apă dulce din DOn pentru salvarea Mării Caspice. Natura însă pedepseşte aceste manipulări negândite: Reducerea aportului de apă al Donului în Marea de Azov a făcut ca salinitatea ei să crească cu 40% în câteva decenii, cu consecinţe foarte grave asupra faunei dar şi a economiei piscicole.

Cel mai celebru este însă tragicul caz al Mării Aral:Cele două fluvii care o alimentau, Amu-Daria şi Syr-Daria, au fost din anii '60 ţinta unei prelevări nechibzuite de ape în scop de irigaţii, reducându-le debitul aşa de mult încât în 30 de ani marea Aral a pierdut peste 40 % din suprafaţă şi 60% din volum, salinitatea s-a triplat iar nivelul mării a scăzut cu 14 metri. Acest fapt a coborât nivelul apei freatice pe o suprafaţă lată de 80 până la 170 de km şi a expus creat 24.000 km² de sol acoperit cu sare - fostul fund al mării - de pe care vânturile antrenează furtui de praf de sare ce compromit terenurile agricole din jurul fostei mări.

Marea Moartă era alimentată de Iordan şi intensa evaporare era compensată de apa dulce adusă de acest râu binecunoscut, menţinându-se şi o stratificaţie a mării, cu un strat superficial de circa 40 de metri mai puţin sărat decât apa de adâncime. Prelevarea intensă pentru irigaţii a făcut ca nivelul Mării Moarte să scadă şi stratificaţia să dispară, apărând şi un turnover spectaculos prin care au fost aduse la suprafaţă apele de adâncime deosebit de sărate şi s-a intensificat cristalizarea sării pe maluri. COnsecinţele ecologice sunt încă incomplet cunoscute.

Irigaţiile sunt scumpe. Costul mediu statistic de creare a unui sistem de irigaţii este, pe hectar, de 1460 USD în Asia de SUd-Est, de 1500 USD în America Latină, 2400 USD în Africa şi 2467 USD în Orientul Mijlociu. Reabilitarea unor sisteme existente costă statistic la hectar în medie 420 de USD în America Latină, 418 USD în Extremul Orient, 500 USD în Africa şi 560 în Orientul Mijlociu.

Multiplele roluri şi obiective impun o utilizare raţională a apei, motiv pentru care consumul este de regulă normat. Managementul resurselor de apă implică şi măsuri de monitorizare cantitativă şi calitativă a apelor, de prevenire şi control al inundaţiilor, de management bazinal şi interbazinal (stocaj, drenaj, transferuri etc.), de controlare a salinităţii, sedimentelor, insectelor etc.

4.2 Sursele şi situaţia asigurării necesarului de apă

Toate formele de viaţă au nevoie de apă. După cum am arătat anterior, nevoile biologice ale omului sunt modeste, de numai câţiva litri pe zi. Totuşi, omul modern consumă mult mai mult. Până nu de mult însă omul a privit numai la necesităţile sale de apă, mereu crescânde, pentru satisfacerea cărora a apelat treptat la noi surse. Ţări precum Ciprul, Danemarca, Slovenia, Elveţia îşi asigură 80-100% din necesar din ape subterane; Spania, Belgia, Finlanda, Olanda îşi asigură peste 90% din ape de suprafaţă, Malta apelează şi la ape meteorice, ţările arabe se bazează mult (uneori exclusiv) pe desalinizarea apei marine şi experimentează exploatarea gheţarilor, ploile artificiale etc.

Acumulările artificiale şi sistemele de irigaţii, aducţiunile interbazinale şi regularizarea cursurilor de apă, exploatarea masivă a pânzelor freatice şi a apelor de adâncime şi mai ales poluarea tuturor surselor de apă pun probleme serioase din punct de vedere ecologic, ameninţând dezvoltarea durabilă în general şi adesea deja şi direct sănătatea colectivităţilor umane actuale.

Pe plan mondial, consumul de apă şi domeniile de consum variază mult. Pe ansamblu este în creştere, dar ţările dezvoltate, după ce au atins un vârf de consum la mijlocul anilor 70, au luat măsuri de economie şi au reuşit chiar o reducere treptată a consumului de apă. Astfel în 1980 consumul de apă pe cap de locuitor a fost de 1980 m³ în SUA, 1172 în Canada, 962 în Egipt, 946 în Finlanda, 836 în Belgia, 460 în China, 423 în Polonia, doar 60 în Malta..... În 1990, consumul de apă pentru industrie a atins 250 milioane tone pentru fier şi oţel, 30 milioane tone pentru industria aluminiului, 21 milioane tone pentru industria îngrăşămintelor chimice, 14 milioane tone pentru industria alimentară, 47 milioane tone pentru industria celulozei şi hârtiei, 50 milioane tone pentru industria textilă, 9 milioane tone pentru industria cauciucului, 75 milioane tone pentru industria rafinări petrolului, 15 milioane tone în alte industrii.... În total peste 500.000.000 tone de apă!

Asigurarea corespunzătoare a populaţiei cu apă este o problemă peste tot, deşi este în principiu declarată prioritară faţă de satisfacerea altor nevoi de apă (industrie, agricultură etc.). Ca domeniu de utilizare, destinaţia este şi ea foarte diferită în funcţie de mulţi factori. Astfel, pentru ţări precum Olanda, Belgia, Austria sau Franţa, principala utilizare ex situ este ca apă de răcire; pentru Norvegia şi Suedia sunt alte utilizări industriale, pentru Grecia, Italia, Portugalia, Turcia principala utilizare este cea pentru irigaţii.....SUA, care are cel mai mare consum pe cap de locuitor, avea în 1985 ca principale utilizări ex situ sectorul energetic (la termocentrale) - peste 50% din total, urmată de irigaţii (30%) .... Din total, 81,7% din apă era dulce şi 18,3% era apă de mare. Apa dulce era ca origine 78,3% apă de suprafaţă şi 21,7% apă subterană. Apa potabilă utilizată a fost însă 56% din surse subterane, cu mari variaţii, de la sub 25% în Colorado la peste 90% în Florida, Idaho, Nebraska şi New Mexico.

Consumul de apă a crescut continuu pe plan mondial, crescâbd de trei ori faţă de 1950, iar pierderile definitive din apele de suprafaţă sau subterane au crescut de peste şapte ori în ultimul secol.

În Europa, utilizarea apei pe categorii de folosinţă este foarte diferită de la o ţară la alta. Astfel, în Germania, Belgia, Finlanda, Lituania, peste 80 % din apa captată este folosită în industrie. În Grecia, Italia, Danemarca, Spania, industria consumă sub 30 %. În Luxembourg, Anglia şi Malta, nevoilor publice li se alocă peste 50 %, iar agricultura este principalul utilizator în toate ţările din sudul Europei .

În România, utilizarea apei este foarte diversă, existând o serie de particularităţi. Preţul este încă foarte redus şi consumul cu randament scăzut, putându-se frecvent vorbi de risipă. Situaţia s-a modificat mult în ultimii ani. A scăzut consumul în industrie şi în zootehnie, prin reducerea activităţii espectivelor sectoare. Pentru irigaţii, în 1988, în 90 % din sisteme, apa nu corespundea normelor legale (STAS 9450 / 88). Actualmente, utilizarea apei pentru irigaţii s-a redus foarte mult, iar în privinţa calităţii ei nu mai există date. Pentru îmbăiere, nici o zonă amenajată naturală nu îndeplinea normele de calitate în vigoare ( STAS 12585 / 87, iar din iunie 2002 Normele de Calitate aprobate prin HG 459 / 2002), nefiind prin urmare niciuna autorizată sanitar. Legat de acoperirea nevoilor de apă ale populaţiei, a crescut procentul de alimentare în sistem centralizat, actualmente peste 60 % din populaţie (90% din populaţia urbană şi 15 % din cea rurală) are asigurată aprovizionarea cu apă potabilă în sistem centralizat. Sursa predominantă o reprezintă apele de suprafaţă. Consumul menajer mediu în 1995 de exemplu a fost de 264 l / om / zi, valoare puternic supraestimată din cauza marilor pierderi din reţele. Ca sisteme de alimentare individuală, sunt în evidenţă aproape un milion de fântâni. Problemele sunt numeroase şi grave: Nu toate sursele de suprafaţă sunt protejate sanitar, multe reţele funcţionează cu intermitenţe peste limitele admise, iar o mare parte din instalaţiile de tratare au eficienţă sub 90 %.

4.3 Impactul antropogen asupra calităţii apei

Orice activitate umană are un impact potenţial asupra mediului înconjurător. Ca parte a naturii, omul internacţionează desigur cu mediul, dar stadiul la care a ajuns civilizaţia umană face ca noi să fim oarecum ieşiti parţial de sub legile naturii şi mecanismele ei de reglare, ceea ce ne face mai puternici dar totodată foarte vulnerabili, greşelile nemaifiindu-ne corectate prompt de natură. Trebuie acum tot mai mult să ne purtăm de grijă singuri şi nouă dar şi naturii, de care conntinuăm totuşi să depindem. De aceea trebuie să evaluăm cu atenţie impactul omului asupra calităţii apelor, pe care îl putem sintetiza astfel:

Modificări ale ciclului hidrologic

Aceste modificări pot viza capacitatea de mixaj sau diluţie sau echilibrul hidrologic al regiunii:

· Defişări: scade capacitatea de retenţie a apei, creşte eroziunea şi sedimentarea

·  Lacuri aritificiale: cresc evaporarea, sedimentarea şi timpul de rezidenţă a apei, astfel că în aval scad nutrienţii şi suspensiile şi adesea creşte salinitatea; Prizarea de ape de la fund la lacuri adânci dau aval ape reci, anoxice, cu compuşi toxici etc.; uzinarea neregulată produce debite cu mari oscilaţii;

· Irigaţiile: Produc sărăturarea solurilor şi apelor subterane în regiuni semiaride şi aride;

·  Dragarea pentru navigaţie produce mobilizarea sedimentelor şi creşterea concentraţiei unor toxici;

· Aducţiuile interbazinale scad capacitatea de diluţie a râului din care se fac şi îi cresc salinitatea, coboară nivelele freatice şi fac transfer interbazinal de poluanţi;

· Desecările de zone umede: reduc biodiversitatea, capacitatea apelor de autoepurare biologică şi biochimică; scad capacitatea de ateuare a apelor mari;

· SUpraexploatarea acviferelor costale şi dragarea estuarelor duce la invazia apelor sărate în interior;

Modificări ale ciclurilor naturale biogeochimice, în sensul amplificării sau diminuării lor:

·  Poluarea fecaloid-menajeră şi îngrăşămintele chimice aplicate neştiinţific etc. aduc un mare aport;

·   Reducerea zonelor umede reduce capacitatea naturală de stocare şi degradare a poluanţilor şi nutrienţilor;

· construcţiile, şoselele, decopertările, haldările, defrişările etc. cresc eroziunea mecanică şi deci aportul;

Poluarea cu substanţe naturale:

Poluarea directă şi indirectă prin deversări (directe sau indirecte) de substanţe naturale în apă, cum sunt sarea (clorura de sodiu) pusă pe şosele, îngrăşămintele cu azot, fosfor şi potasiu folosite în agricultură, dioxidul ce carbon şi alşi compuşi rezultaţi din arderea petrolulu, cărbunelui, gazului metan şi altor combustibil fosili; mineralele antrenate în ape din haldele miniere expuse la zi etc.

Poluarea cu substanţe sintetice:

Deversări directe sau indirecte de substanţe sintetice în apă, organice sau anorganice. Asemenea substanţe sunt de exemplul masele plastice, biocidele (pesticide, ierbicide, insecticide, fungicide etc.), tetraetilplumbul, deşeurile radioactive etc.

4.4 Principalele probleme de calitate a apei

Multe efecte ale poluării se văd doar pe termen lung. Cum omul poluează puternic mediul la scară globală abia de câteva decenii, este clar că nu cunoaştem exact consecinţele, mai ales cele asupra unor sisteme complexe şi vaste cum sunt oceanele, acviferele subterane, ecosistemele legate de ape. De aceea, principiul precauţiei ar trebui să fie luat mult mai în serios.

Poluarea apelor are o istorie în care putem oarecum distinge faze succesive de percepţie a problemelor. În anii '50 principala temă de îngrijorare a fost scăderea oxigenului, în anii '60 s-a adăugat eutrofizarea, în anii '70 metalele grele, în anii '80 acidifierea, nitraţii şi micropoluanţii organici. Anii '90 au concentrat puternic atenţia pe degradarea apelor subterane. Aceste faze nu sunt faze de poluare ci de conştientizare publică succesivă a diverselor aspecte. Ar fi evident de dorit ca în probleme de ape să existe perceperi complete şi corecte şi nu doar "pe bucăţi", abordări globale integrate proactive şi nu "mode", abordări reactive şi sectoriale.

Există mari diferenţe de abordare şi decalaje în lume. Astfel, ţările tehnologic avansate sunt în ultimele decenii în curs de a îşi reface măcar parţial calitatea apelor grav afectată în perioada 1900 - 1950, pe cînd cele în curs de dezvoltare sunt acum în plin proces de a îşi degrada apele.

Principalele probleme de calitate a apei dulci de pe Terra pot fi grupate astfel:

· Agenţii patogeni

Boli virale, bacteriene şi parazitare. Problematica e abordată mai pe larg în fascicului "Apa potabilă"

·  Compuşii organici biodegradabili şi conţinutul de oxigen

Sunt în continuare o problemă mare. Monitorizarea doar prin parametrii CCO şi CBO (consum chimic şi biochimic de oxigen) nu e suficientă. Mulţi compuşi organici particulaţi sunt puţin şi doar foarte general cunoscuţi, de genul "acizi humici". Paradoxal, un râu grav poluat cu compuşii organici biodegradabili e bine să fie poluat şi cu mult azotat, ca in extremis să se poată furniza oxigen prin denitrificare! ·  Suspensiile

Suspensile în râuri şi lacuri pe lângă efectele propri masice (colmatări, turbiditate etc.) sunt un transportator major de poluanţi. Majoritatea se depun pe drum, nu ajung în ocean. Există şi suspensii "autohtone" care nu au fost aduse în râuri / lacuri ci produse local de exemplu de unele alge, de precipitarea unor substanţe... Recoltările de probe pun mari probleme prin marea varianţă a suspensiilor. Ele sunt adesea subestimate.

·  Eutrofizarea

A fost prezentată în capitolul "apa şi biosfera" şi va fi reluată în fasciculul "Apele de suprafaţă".

·  Nitraţii

Pot afecta sănătatea omului. SUnt o mare problemă, generată mai ales de agricultură.

·  Salinitatea

Se produce din cauza irigaţiilor excesive, a mineritului, prsărării pe şosele, supraexploatării apelor subterane. Există şi cauze naturale.

·  Metalele grele

Prim marea lor toxicitate sunt o problemă gravă. Provin mai ales din industrie, minerit, depozite de deşeuri. SUnt şi contaminări naturale.

·  MIcropoluanţii organici

SUnt în principal cei organo-halogenaţi, mai ales pesticidele. Se epurează greu şi au o mare diversitate, fiind greu de identificat individual. AU şi mare persistenţă şi mlte sunt genotoxice.

·  Acidifierea

Cauzele principale sunt ploile acide, apele de mină, poluarea cu nitraţi a solului. Nu apare în zone calcaroase.

4.5 Impactul problemelor apei asupra omului

Impactul cantităţii: seceta si inundaţiile

Secetele sunt considerata printre cele mai mari catastrofe naturale ca impact uman. Dar când durează de ani sau decenii nu mai sunt secete, ci schimbări climatice. Multe secete nu sunt capricii ale naturii ci omul prin ingerinţe diverse le-a generat. De asemenea oscilaţiile climatice au contribuţie importantă. Irigaţii masive nu sut o soluţie, deoarece în zone aride duc la sărăturare. Deşerturile sunt o componentă firească a Terrei şi nu orice zonă cu ploi puţine trebuie considerată ca fiind problematică: Pur şi simplu condiţiile climatice nu sunt peste tot favorabile anumitor culturi de plante dorite de om şi e firesc să fie aşa.

Inundaţiile Inundaţiile creează mari pagube materiale dar şi victime omeneşti. La inundaţiile din Europa ultimelor decenii auzim de câţiva morţi, mai rar câteva duzini. Dar au fost în istorie inundaţii cu un tribut mult mai ridicat, de exemplu în Olanda 100.000 morţi în 1228.... Iar pe alte continente, China deţine recorduri tragice: 300.000 de morţi în 1642, 900.000 în 1818, 100.000 în 1911, 3.700.000 în 1931!

Inundaţii apar nu doar din cauze meteorologice, ci şi din ruperi de lucrări hidrotehnice - diguri, baraje.... Ruperea unui baraj de acumulare în Italia la 19 iulie 1985 a făcut 361 de morţi.... Peste Ocean, americanii au avut şi ei accidente mari, unele cu un număr foarte mare de victime, ca de exemplul ruperea barajului St. Francis (California) din 1928 (450 de morţi) sau a celui de la Johnstown (Pennsylvania) cu 3000 de morţi..... SUA au înregistrat ruperea a peste 20 de baraje de beton şi peste 75 de baraje de anrocamente. Inundaţiile "naturale" au făcut şi ele destule victime în USA, un trist record fiind cele din Texas de la Glaveston (6000 de morţi în 1900) sau Corpus Christi (900 de morţi în 1919)

Măsurile de reducere a dezastrelor provocate de inundaţii se pot grupa în măsuri non-structurale şi structurale. Dintre măsurile non-structurale amintim: Zonarea detaliată dpdv al riscului pentru toate zonele inundabile şi elaborarea de reglementări detaliate privind regimul de construcţii, alimentări cu apă, canalizare, depozitare de reziduuri etc. ; Revizuirea politicilor de dezvoltare cu eventuala schimbare a destinaţiilor terenurilor, a drepturilor şi infrastructurilor de deplasare, relocarea diverselor utilităţi şi chiar evacuare permanentă; Planificarea pentru pregătire şi răspuns la situaţii de dezastru; sisteme de prognoză şi alarmare timpurie; Proiectare şi testare pentru rezistenţă la inundaţii; Reducerea impactului inundaţiilor asupra comunităţilor prin asigurări, politici fiscale, educaţie specifică şi dezvoltarea de servicii de intervenţie la dezastru, mecanisme şi politici coerente de reconstrucţie zonală postinundaţii.

Măsurile structurale au ca scop modificarea fizică a inundaţiilor, prin baraje, acumulări, diguri, modificarea albiilor, deversoare de debite mari, măsuri de contenţie on-site etc.

În acelaşi timp nu trebuie să uităm că percepţia inundaţilor ca evenimente pur negative nu este corectă. Revărsările sunt un element natural, în anumite limite chiar necesar echilibrului ecologic în multe zone din lume. Inundaţiile reîncarcă cu apă bălţile şi braţele moarte ale râurilor, care sunt esenţiale pentru multe specii de peşti şi alte organisme, aduc material aluvionar fertil, modifică morfologia albiilor creînd noi nişe şi habitate şi astupând gropile adânci făcute de balastiere, produc alte variaţii de care natura are nevoie pentru menţinerea echilibrului dinamic şi a evoluţiei. Regularizarea completă a râurilor cu menţinerea constantă a debitelor este o greşeală şi dincolo de unele aparenţe e dăunătoare ecosistemelor acvatice şi riverane. De aceea, în multe ţări se crează artificial şi pe râurile regularizate anumite oscilaţii de debit şi chiar "inundaţia anuală de de întreţinere a albiei", desigur fără a depăşi anumite limite care ar avea efect negativ asupra râului cu sistem viu şi fără a afecta grav infrastructurile şi folosinţele umane.

Anumite acţiuni umane au efecte neaşteptate asupra probabilităţii apariţiei inundaţiilor. Aşa cum se prezintă mai în detaliu în capitolul "Apa şi viaţa", reîmpădurirea în sine nu reduce necondiţionat riscul de inundaţie, iar drenarea unor mlaştini poate favoriza sau dimpotrivă preveni inundaţiil, în funcţie şi de asociaţiile de plante ce populează zona respectivă. De asemenea solurile au furnizat surprize şi au generat controverse: Drenarea unora în stare de saturaţie superficială cu apă a redus viiturile, la altele dimpotrivă s-au potenţat inundaţiile, constatându-se că anumite soluri au o capacitate limitată de stocaj şi îşi modifică brusc comportamentul, "ca şi cum s-ar deschide o ecluză".

Impactul calităţii apei asupra stării de sănătate a populaţiei umane

Apa poate avea o mare influenţă directă sau indirectă asupra stării de sănătate a organismului uman. De acest subiect se ocupă în pricipal igiena, care este o ramură a medicinei prevenitve. Mai precis este o subramură a igieniei care de-a lungul timpului a avut variate denumiri precum igiena mediului, igiena comunală, sănătatea mediului etc. Prejudiciile pentru sănătate pe care le poate cauza direct sau indirect apa le grupăm în:

· boli produse de microbi şi alte organisme dăunătoare ("agenţi infecţioşi") ce ajung la / în noi prin apă ("Patologia hidrică infecţioasă"), cuprinzând ca principale clase, în funcţie de felul microorganismului în cauză: boli bacteriene, boli virale şi boli parazitare;

·  Boli produse de componente ne-vii din apă, deci diverse substanţe chimice organice sau anorganice a căror lipsă sau exces dăunează sănătăţii ("Patologia hidrică neinfecţioasă"), şi care sunt generate de trei categorii de modificări: modificarea conţinutului de micro şi macroelemente chimice în apă; contaminarea apei cu substanţe chimice toxice şi contaminarea apei cu elemente radioactive.

·  Alte influenţe ale apei asupra sănătăţii umane generate de probleme de calitatea apei, ca de exemplu de poluarea termică, eutrofizarea, suspensii, coloranţi, duritatea apei, modificarea pH-ului etc.

Aceste influenţe sunt prezentate mai detaliat în broşura "Apa potabilă".

ÎNCHEIERE

Această scurtă trecere în revistă a unor aspecte legate de ape este avanpremiera seriei de 10 broşuri prin care încercăm să prezentăm problematica apei în general şi studii de caz din bazinul hidrografic al Someşului şi Crişurilor în special. Bibliografia aferentă acestei broşuri precum şi celorlalte se găseşte în fascicului nr.10 şi merită a fi consultată, deoarece evident marea majoritate a problemelor au putut fi cel mult tratate succint sau doar menţionate în prezenta broşură. Vă invităm să continuaţi lectura cu următorul fascicul, dedicat Apelor de Suprafaţă.